Clonarea este procesul de creare a unei copii identice. În biologie clonarea se referă la procesul folosit pentru crearea de copii ale fragmentelor de ADN (clonare moleculară),celulelor (clonare celulară) sau a organismelor. Termenul include și modul de reproducere asexuată.

EtimologieTermenul de clonare este derivat din grecescul κλων (mlădiță). În horticultură se referå la o generație a unei plante de cultură, obținută prin înmulțire vegetativă.

Clonarea moleculară

Clonarea moleculară se referă la procedura de izolare a unei anumite secvențe ADN și obținerea

mai multor copii ale acesteia in vitro. Clonarea este frecvent folosită pentru amplificarea

secvențelor ADN ce conțin gene, dar poate fi folosită și pentru amplificarea oricărei secvențe

ADN cum ar fi promotorii, secvențe necodate și secvențe aleatoare ale ADN. Este folosită într-o

largă varietate de experimente in biologie precum și o serie de aplicații practice cum ar fi

producerea pe scară largă a proteinelor. Uneori termenul este greșit utilizat ca referindu-se la

identificarea locației cromozomilor unei gene cu un anume fenotip, precum "positional cloning". În

practică localizarea unei gene la un anumit cromozom sau regiune genomică nu permite

neapărat izolarea sau amplificarea secventei genomice relevante. În esență, pentru a amplifica o

secvență ADN într-un organism viu acea secvență trebuie să fie legată de originea replicării, un

element al secventei capabil să direcționeze propagarea ei însăși și a tuturor celor conectate de

ea. În practică totuși, un număr de alte elemente sunt dorite și există o varietate de vectori care

permit expresii proteice, marcarea, producerea de ARN și ADN de sine stătători.

Clonarea oricărui fragment ADN presupune în esență patru pași: fragmentare, ligaturare,

transformare (transformation) și selecție.

ControverseClonarea este considerată de unii o provocare biotehnologică fără etică pentru că lezează identitatea individului și a speciei, și atacă direct demnitatea persoanei. Comitetul National de Bioetică ( din Italia ) este mereu atent să examineze cazuri și situații , care să cointereseze lumea științifică , legislatorii și publicul , la o masă rotundă care să ducă toate forțele în direcția tutelării sănătății omului și ambientului. Decizia European Patent Office ( EPO ) de a concede Universității din Edimburg, brevetul care prevede izolarea și cultura celulelor staminale de embrioni și de țesuturi adulte și modificarea lor genetică, a readus în atenție chestiunea etică a producerii și utilizării de embrioni în scop comercial. CNB și-a exprimat în ocazii anterioare, în mod expres , propriile rezerve privind brevetarea ființelor vii și experimentarea pe embrionul uman și opoziția față de clonarea umană , în particular - Raportul despre brevetarea organismelor vii din 19 noiembrie 1993, Identitatea și statutul embrionului uman din 22 iunie 1996, Clonarea din 17 octombrie 1997.

Legalizarea clonăriiÎn Marea Britanie, o lege votată în 1990 autoriza doar crearea de embrioni pentru cercetare în cadrul luptei împotriva problemelor de fertilitate[1]. În ianuarie 2001, camera Lorzilor, din Marea Britanie, a adoptat legea care autorizează clonarea embrionului uman în scopuri terapeutice[1]. Noua lege autoriza clonarea embrionului uman într-un cadru mult mai larg, dar în special în cel al luptei împotriva cancerului și a bolii Alzheimer

Clonarea umană reprezintă obținerea a una sau mai multe ființe umane care sunt identice genetic la nivel de material ereditar nuclear cu o alta. Dezbaterea curentă se referă la două tipuri de clonare: clonarea reproductivă și clonarea terapeutică.

Clonarea reproductivă înseamnă obţinerea unei noi persoane cu același material genetic ca și al uneia vii sau care a trăit. Clonarea terapeutică înseamnă folosirea tehnicilor de clonare pentru inițierea creșterii embrionilor, în scopul extragerii celulelor stem pentru obţinerea de organe, celule și țesuturi din rațiuni medicale sau de cercetare. Acest material va acoperi în primul rând problemele privind clonarea terapeutică și doar pe scurt clonarea reproductivă.

Clonarea are loc prin una din următoarele 2 tehnici:

Scindarea embrionului este similară procesului natural care generează gemenii identici – celulele embrionare sunt separate într-un stadiu foarte timpuriu de dezvoltare, pentru a obţine una sau mai multe clone.

Înlocuirea nucleară are loc prin extragerea nucleului unei celule (partea care conține cromozomii, adică suportul informației genetice - a nu se confunda suportul cu informaţia, este ca şi cum ai spune că o hârtie este totuna cu informaţia scrisă pe ea) de la o persoană și punerea lui într-un ovocit, al cărui nucleu a fost înlăturat, în prealabil. Pseudo-zigotul este apoi stimulat să se dividă, astfel începând creșterea unui embrion.

Tehnologia înlocuirii nucleare poate fi folosită pentru obţinerea unei clone de la o persoană de orice vârstă (embrion, fetus sau adult) și există posibilitatea obţinerii mai multor clone decât prin scindarea embrionului. Acesta este procesul care a fost folosit pentru a o obţine pe oaia Dolly.

Ideea clonării terapeutice în scopul extragerii celulelor stem și dezvoltării țesuturilor pentru transplanturi este extrem de controversată și de puțin înțeleasă și este lăsată spre explicare și justificare oamenilor de știință și politicienilor.

Din nefericire, în jurul clonării terapeutice s-a țesut o adevărată „legendă” și mulți pacienți, ca de exemplu cei care suferă de Parkinson, au fost convinși să creadă că ar putea beneficia de tratamentele bazate pe celulele embrionare stem. Nu este deloc sigur că dezvoltarea tehnicilor de cercetare pe celule stem embrionare folosind tehnica înlocuirii nucleare (clonării) va aduce beneficii medicale vreodată; în tot cazul, după rezultatele de până acum, este practic imposibil ca acest lucru să se întâmple înainte de mulți ani de dezvoltare și cercetare fundamentală, dacă se va întâmpla, vreodată.

 

1. Preocupări etice și sociale privind clonarea terapeutică umană

1.1. Faptul că un program de cercetare aduce beneficii nu înseamnă că îl și justifică. Scopul nu scuză mijloacele. În acest caz, permiterea dezvoltării embrionilor umani clonali și a tehnicilor de clonare, chiar și pentru un scop „bun” înseamnă acceptarea clonării umane, chiar dacă „doar” a embrionilor umani.

1.2. Preocuparea se leagă de faptul că aceasta netezește calea pentru cei care doresc clonarea reproductivă. În acest moment, este aproape universală condamnarea celor care pretind a obţine, sau a celor care încearcă să obţină, oameni clonați. Cu toate acestea, permițând dezvoltarea și perfecționarea tehnicilor de clonare, se va ajunge la perfecționarea și acceptarea clonării umane. Dacă aplicarea tehnicilor de clonare terapeutică ar deveni o posibilitate reală, opinia publică este posibil să fie „îmblânzită” și clonarea umană va avea șanse mai mari de a fi permisă, în special în țările cu control și reglementări mai slabe asupra tratamentelor și cercetării infertilității.

1.3. Acestea toate cresc preocuparea față de evaluarea eficacității, valorii și necesității acestui tip de cercetare. Odată începută, chiar dacă au fost identificate surse alternative de celule stem, dovedite ca fiind chiar mult mai folositoare decât embrionii[1], se va încheia oare această cercetare pe embrioni clonali? Cum ar putea fi revizuite și aplicate aceste măsuri restrictive? Cine va decide? Pe ce baze etice? Cum ar putea fi prevenit abuzul/folosirea greșită la nivel internațional? Mai este nevoie doar de un progres minor pentru atingerea tuturor condițiilor necesare pentru realizarea clonării reproductive, chiar dacă aceasta nu a fost niciodată intenția cercetării originale.

1.4. Folosirea embrionilor pentru cercetare a condus mereu la preocupări privind experimentele ilicite la care se poate ajunge. În  final este posibil ca, odată ce tehnicile de

clonare se vor perfecționa, să existe persoane sau organizații care să ignore controalele internaționale și care să recurgă la clonarea umană reproductivă. Singura modalitate sigură de a preveni acest lucru este oprirea clonării embrionilor umani.

1.5. Unii ar putea să nu fie de acord cu oferirea unui statut și unei protecții legale embrionului uman. Dar indiferent că primește sau nu drepturi înainte de naștere, embrionul ar trebui tratat, conform legilor civile și codurilor medicale și științifice, cu respect chiar și în țările cele mai liberale. Încercările de legiferare la nivel european arată faptul că multe alte țări susțin aceeași protecție, în scopul prevenirii cercetării abuzive asupra embrionilor umani. Credem că este o responsabilitate morală să nu facem rău acestei vieți umane și să o protejăm[2].

1.6. Folosirea embrionilor umani în cercetările pentru clonarea terapeutică ridică două probleme etice. În primul rând, ea ar necesita distrugerea unui număr mare de embrioni umani. Chiar dacă unii nu consideră că embrionul are drept la viață până la a 14-a zi după concepție (momentul în care se fixează în mucoasa uterină)[3], obţinerea intenționată de embrioni umani clonali asupra cărora se vor face cercetări și apoi vor fi distruși la 14 zile este ne-etică. Numărul embrionilor umani distruși va crește chiar mai mult, dacă procesul de transfer nuclear va fi introdus pentru obţinerea de embrioni umani, din care apoi vor fi extrase celulele stem.

1.7. În al doilea rând, un embrion va fi intenționat obţinut pentru a deveni sau pentru a produce „piese de schimb”, în loc de scopurile reproductive asociate cu procrearea. Credem că există o diferență morală relevantă între apariţia unui embrion pentru scopul procreării și producerea unui embrion fără acest scop. Cercetarea pe celule stem embrionare duce la tratarea embrionilor ca simple „instrumente” în obținerea de cunoștințe și beneficii pentru alții, fără respectul sau grija cuvenite pentru embrion ca fiinţă omenească în creştere. După cum am spus mai devreme, nu toate metodele de a atinge un scop sunt morale sau justificabile.

1.8. Această preocupare privind folosirea embrionilor ca instrument este motivul pentru care toate țările europene, cu excepția Marii Britanii (la data realizării acestui material), interzic obţinerea embrionilor doar pentru scopuri de cercetare.

1.10. Tehnica transferului nuclear a fost propusă și ca metodă de depășire a bolilor umane mitocondriale. Există însă îngrijorări etice, sociale și de siguranță privind această aplicație.

Cu toate că un mic număr de oameni vor avea beneficii, acest proces nu doar că va crea riscuri semnificative pentru vlăstar, dar copilul rezultat va avea 3 părinți genetici (2 mame și un tată). Ba mai mult, aceasta ar fi o formă de inginerie genetică, ce trebuie descurajată. Este inacceptabil din punct de vedere etic să obţii intenționat un copil cu 3 părinți genetici, în special când unul nu va fi niciodată cunoscut și în lumina faptului că nu este pe deplin înțeles ce efecte au genele mitocondriale asupra dezvoltării și identității individului. Nouă ni se pare nerezonabil să dezvoltăm o tehnologie periculoasă și imprevizibilă pentru un număr mic de oameni care își doresc un copil care, genetic, nu le aparține decât parțial.

 

2. Probleme de siguranță privind clonarea embrionilor umani

2.1. Experții și-au arătat îngrijorarea față de siguranța clonării din celulă adultă. A fost raportat faptul că procedura este asociată cu o rată ridicată de avort spontan și moarte postnatală timpurie. Într-adevăr, oaia Dolly, primul mamifer clonat din celulă adultă, a îmbătrânit și a murit prematur. Nu este clar dacă toate aceste eșecuri se datorează reprogramării nucleare sau chiar procedurii clonării; cu toate acestea, oricare dintre ele au implicații asupra siguranței și eficacității clonării embrionilor umani. Aceste lucruri arată pericolele inerente procesul de clonare și efectele negative pe termen lung pe care le produce clonarea

2.2. Unii cercetători au sperat să folosească tehnicile de transfer nuclear pentru obţinerea de țesuturi umane pentru transplant prin fuziunea celulelor de la oameni cu cele de la vite și apoi prin recoltarea de celule stem de la clonele embrionare rezultate. „Până când o nouă sursă de ovocite umane va fi disponibilă, transferul nuclear se vede obligat să folosească ovocite animale, care sunt mult mai disponibile.” Această utilizare a ovocitelor animale pentru clonarea embrionilor umani este controversată, dar va fi și mai controversată dacă va fi cazul ca o mitocondrie animală să rămână în materialul biologic obţinut pornind de la hibrizii celulari. Acest lucru va da naștere unor probleme semnificative de etică și de siguranță. În ceea ce privește siguranța, experimentele pe șoareci arată că un mediu citoplasmatic alterat a afectat exprimarea genelor acestora și fenotipul adult, incluzând efecte asupra creșterii, abilității de reproducere și, foarte important, asupra vlăstarelor.

2.3. Există, de asemenea, riscuri ca din celulele clonelor să se dezvolte tumori (studiile de pre-implantare a embrionilor produși prin fertilizare in vitro au arătat existența riscului ca diviziunea celulară să se producă incorect).

3.  Alternative la cercetarea pe embrioni umani

3.1. O alternativă viabilă la clonarea terapeutică este aceea de folosire a celulelor stem adulte, chiar de la pacienți. Recoltarea și utilizarea acestora nu ridică nici un fel de dileme etice, întrucât acest procedeu nu este distructiv asupra ființei de la care sunt prelevate, spre deosebire de cazul celulelor stem embrionare. Multe organe ale corpului conțin celule stem care se dezvoltă într-o gamă ceva mai restrânsă de tipuri de celule decât celulele stem embrionare. Folosindu-le, se va putea depăși problema respingerii imunitare, dacă se pot folosi chiar celulele persoanei respective. Până recent s-a crezut că astfel de celule stem adulte nu pot fi schimbate în celule specifice altui organ. Cu toate acestea, în ultimii ani un număr mare de cercetări au fost publicate arătând că este incorect și că, de exemplu, celulele stem neurale pot deveni celule sanguine și celule musculare, în timp ce celulele din măduva, sângele, grăsimea etc. adulților au fost transformate în celule nervoase, osoase sau celule musculare cardiace.

3.2. Există posibilități extraordinare în acest domeniu al cercetării pe celule stem adulte. În ultimii ani, folosirea celulelor stem embrionare a fost eclipsată de folosirea mai puțin controversată și mai accesibilă a celulelor stem adulte. Investiția în cercetarea pe celule stem pentru generarea țesuturilor ar trebui direcționată spre folosirea altor surse de material decât embrionii umani, clonali sau nu, fapt care va ridica mai puține controverse legale și etice. Aceasta pare a fi și părerea publicului, în general.

3.3. Chiar dacă celulele stem adulte nu sunt la fel de versatile ca celulele embrionare stem, este nefondat să considerăm clonarea embrionilor umani ca singura soluție realistă posibilă pentru societate. De fapt nici măcar nu știm sigur cât de realiste sunt aplicațiile pentru folosirea ei, nici șansele de succes, nici riscurile pe care le implică. Credem că știința și cercetarea trebuie să fie perfect justificabile și transparente, pentru ca publicul să știe în

beneficiul cui și cu ce p reț se fac aceste cercetări.

 

4.  Implicațiile etice și sociale ale clonării umane

4.1. Există un acord cvasigeneral asupra faptului că este eronată din punct de vedere etic clonarea umană reproductivă. Totuși, aceasta nu este o convingere universală și de aceea va continua să se manifeste interesul pentru clonarea umană al celor care susțin, de exemplu, libertatea și „dreptul de a alege”, ca metodă de depășire a infertilității, sau alte aplicaţii potenţiale ale clonării. Câteva preocupări sunt prezentate, pe scurt, în această secțiune.

4.2. Toți indivizii au o identitate genetică unică, pe care clonarea reproductivă o compromite. Clonarea umană reproductivă va însemna renunțarea la protecția indispensabilă împotriva predeterminării identității genetice umane de către o terță parte. Unei clone i se va nega dreptul la diversitate genetică, la identitate și individualitate unică, drept pe care îl furnizează doar procrearea naturală.

4.3. Clonarea afectează integritatea familiei. Obţinerea unei fiinţe umane prin reproducere asexuată dintr-o singură celulă (spre deosebire de tehnicile actuale de reproducere asistată) ne-ar permite să „facem” oameni, mai degrabă decât să-i concepem. Ba mai mult, relațiile sociale vor fi grav perturbate. De exemplu, un „fiu” clonal creat de un bărbat ar fi de fapt, genetic, geamănul tatălui său, nu fiul.

4.4. Clonarea umană a adulților oferă, pentru prima dată, perspectiva reproducerii umane asexuate folosind o singură celulă. Aceasta reprezintă o provocare fundamentală la adresa demnității umane.

4.5. Ființele umane nu ar trebui să fie subiectul experimentelor fără cunoștința și permisiunea lor și nici nu ar trebui ca ființele sau caracteristicile lor să fie în mod intenționat selectate și alese în scopul îndeplinirii dorințelor și potrivit voinței altora. Procedând astfel, viața omului

ar fi de fapt tratată ca o „marfă” sau ca un „produs”, subminând valoarea intrinsecă și demnitatea fiecărui individ.

4.6. Deși gemenii identici împărtășesc aceleași însușiri genetice, ei nu sunt copii planificate ale părinților lor sau ale altor rude, copii obţinute prin reproducere asexuată. Gemenii identici au aceeași vârstă, în timp ce un copil clonal va fi genetic la fel ca părintele sau altă ființă umană, dar de o vârstă diferită.

 

5.  Comentarii privind legislația

5.1. Actuala lege românească nu permite clonarea reproductivă și nici producerea de embrioni pentru cercetare[4].

5.2. Totuși, este de menționat că România nu interzice explicit cercetarea pe embrion, ceea ce menține controversa etică. De altfel, în România, la ora actulă nu este reglementată în niciun fel reproducerea asistată (fertilizarea in vitro este sursa principală de embrioni pentru cercetare).

5.3. La nivel internațional:

În Martie 1997, Parlamentul European a votat o rezoluție pentru interzicerea clonării ființelor umane. Cu toate acestea, rezoluția nu are putere legală întrucât această arie este de competența statelor membre.

În decembrie 1997, UNESCO a publicat Declarația Universală asupra Genomului Uman și Drepturilor Omului. Art. 11 interzice „practicile care sunt contrare demnității umane, ca de exemplu clonarea reproductivă a ființelor umane...”

La Strasbourg, Consiliul Europei, cu 47 de state membre, a adoptat un protocol interzicând clonarea umană care a fost adăugat în Convenția privind Drepturile Omului și Bio-medicina (Convenția de la Oviedo)[5], semnată în 1998. România a semnat această convenție și protocolul adițional. Aceste sunt un bun început; realist vorbind, însă, chiar și un asemenea tratat internațional nu va putea preveni ignorarea lui de către un om de știință (sau de către o țară), în special deoarece culturile diferite au și sisteme de valori diferite.

6. Alte comentarii

6.1. Ne îngrijorăm pentru folosirea termenului de „clonare terapeutică”, ce nu transmite realitatea avută în vedere de cercetare. Nu toate cercetările sunt „terapeutice” și se pare că publicul nu este conștient că acestea implică folosirea distructivă a multor embrioni umani. Dacă termenul va continua să fie folosit, el trebuie să fie explicat mai clar publicului, ce înseamnă mai exact și ce implică clonarea „terapeutică”.

6.2. Un aspect important este şi scara de finanțare pe care o astfel de activitate – cercetarea care implică tehnici de clonare - este de natură să o atragă. Este un pericol dacă finanțarea publică și privată este canalizată spre acest lucru, deoarece ar putea fi în detrimentul altor nevoi stringente ale cercetării. Reduceri mari ale incidenței unor boli pot fi adesea obținute prin abordarea cauzelor de mediu și sociale, iar acest lucru este preferabil tratamentelor medicale de înaltă tehnologie. Este cert că abordările implicând clonarea vor fi extrem de costisitoare și este important să nu le fie permis să diminueze sau să devieze resursele de la punerea în aplicare a medicinei preventive, sau de la tratamente mai puțin costisitoare.

6.3. Trebuie să existe o dezbatere publică mai largă pe această temă. Această problemă va afecta întreaga populație și este prea importantă pentru a-i fi lăsată unui grup mic de persoane interesate, dintre care unele au interese directe să se angajeze în acest tip de

cercetare, cu toate implicațiile ei pe termen lung. Știința trebuie să fie pe deplin responsabilă față de public, dacă este să fie într-adevăr în interesul publicului.

     Noţiunea de Parental Alienation Syndrome (PAS – Sindromul de alienare parentală) a fost introdusă de profesorul de psihiatrie american Richard A. Gardner în anul 1985. El defineşte PAS ca fiind o tulburare ce apare în principal în contextul disputei părinţilor asupra stabilirii custodiei unui copil şi se manifestă ca o campanie nejustificată de denigrare, în faţa copilului, a unui părinte de către celălalt. Unul dintre părinţi, realizează o „spălare a creierului” copilului, o îndoctrinare, „vorbeşte de rău” celălalt părinte în faţa copilului, efectul fiind un adevărat abuz emoţional asupra acestuia. 

     Dr. Douglas Darnall introduce noţiunea de Parental Alienation (PA - Înstrăinare parentală) ca fiind orice constelaţie de comportamente, conştiente sau inconştiente, care ar putea evoca o perturbare a relaţiei dintre copil şi părintele care nu deţine custodia sa. Pentru Dr. Darnall, accentul cade pe spălarea creierului (brainwashing), alienarea fiind un proces reciproc în care ambii părinţi sunt prinşi.

     Alienarea parentală a stârnit multe controverse în lumea ştiinţifică. Sindromul alienării parentale nu este recunoscut până în acest moment ca diagnostic psihiatric. Asociaţia Psihologilor Americani (American Psychological Association) nu a precizat până în prezent o poziţie oficială, nici pro, nici contra. Cu toate acestea, PAS şi PA au fost acceptate de mulţi profesionişti şi de multe instanţe din SUA, Canada, Australia şi Europa, incluzând CEDO şi instanţele din România.

     În anul 2010, Dr. William Bernet, profesor de psihiatrie la Vanderbilt University School of Medicine, expert în psihiatria copilului şi psihiatrie legală, alături de o serie de specialişti în sănătate mintală din 11 ţări, printre care S.U.A., Canada şi majoritatea statelor europene, a definit  Tulburarea de alienare parentală (Parental Alienation Disorder - PAD) şi a propus includerea acesteia în DSM – Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale -  ediţia a V-a  (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, publicat de American Psychiatric Association).

     Principala caracteristică a Tulburării de alienare parentală este că un copil, de obicei aflat în situaţia în care părinţi sunt angajaţi într-un divorţ cu grad înalt de conflict, creează o alianţă cu unul dintre părinţi (părintele preferat) şi respinge relaţia cu celălalt părinte (părintele înstrăinat) fără a avea o justificare legitimă. Simptomul principal este rezistenţa sau refuzul copilului de a avea contact cu părintele înstrăinat (Criteriul A).

     Comportamentul copilului include o campanie persistentă de denigrare a părintelui înstrăinat şi lipsa sau absurditatea raţionamentului pentru care acesta este respins (Criteriul B).

     Următoarele semne clinice apar frecvent în cadrul acestei tulburări, mai ales atunci când aceasta atinge un nivel moderat sau sever (Criteriul C):

Lipsa de ambivalenţă – se referă la convingerea copilului că părintele înstrăinat este întrutotul rău iar părintele preferat este întrutotul bun;

Fenomenul „liber-cugetător” – copilul consideră că decizia de a respinge părintele îi aparţine în totalitate şi că nu este influenţat de către părintele preferat;

Sprijinul necondiţionat – copilul ia automat partea părintelui preferat în cazul unui dezacord;

Copilul poate prezenta o desconsiderare pentru sentimentele părintelui înstrăinat şi o lipsă a sentimentului de vinovăţiefaţă de acesta;

Copilul poate expune scenarii preluate de la părintele preferat, identice cu cele declarate de acesta;

Animozitatea copilului faţă de părintele înstrăinat se poate extinde şi la familia acestuia.

     Diagnosticul de Tulburare de alienare parentală nu se stabileşte atunci când refuzul copilului de a avea contact cu părintele respins este justificat, de exemplu în cazul în care copilul a fost neglijat sau abuzat de acel părinte (Criteriul D).

     Caracteristici asociate

     Tulburarea de alienare parentală poate fi uşoară, moderată sau severă. Când Tulburarea de alienare parentală este uşoară, copilul poate refuza contactul cu părintele înstrăinat, dar atunci când sunt împreună se bucură de o bună relaţie cu acesta. Copilul poate avea o relaţionare bună, puternică cu ambii părinţi, chiar dacă afirmă critici la adresa părintelui înstrăinat.

     Când Tulburarea de alienare parentală este moderată, copilul poate refuza contactul cu părintele înstrăinat şi să continue să îl critice şi să se plângă de acesta chiar şi în perioada de vizitare.  Copilul poate avea o relaţie uşor sau moderat patologică cu părintele preferat.

     Când Tulburarea de alienare parentală este severă, copilul refuză cu putere întâlnirea, se poate ascunde sau fugi de părintele înstrăinat. Comportamentul copilului este determinat de convingerea falsă că părintele înstrăinat este rău, periculos sau lipsit de valoare. Copilul are de obicei o relaţie patologică cu părintele preferat, uneori împărtăşind cu acesta o viziune paranoidă asupra lumii.

     Diagnosticul de Tulburarea de alienare parentală se referă la copil; părintele preferat al acestuia sau alte persoane de care copilul depinde pot manifesta următoarele atitudini sau comportamente, care sunt deseori cauza principală a tulburării:

     Critici persistente la adresa calităţilor şi aptitudinilor parentale ale părintelui înstrăinat;

     Afirmaţii care induc copilului teamă, neplăcere sau îl fac să critice părintele înstrăinat;

     Diverse comportamente menite de a îndepărta părintele din viaţa copilului.

     Comportamentul părintelui preferat poate include sesizări către poliţie sau serviciile de protecţie a copilului împotriva părintelui înstrăinat.

     Tulburarea de alienare parentală poate fi cauza pentru falsele acuze de abuz sexual împotriva părintelui înstrăinat. Părintele preferat poate ajunge la litigii, mergând până la abuz de drept. Părintele preferat poate încălca hotărârile judecătoreşti care nu sunt pe placul său. Deseori, la aceste persoane se pot observa tulburări psihice:  tulburare de personalitate narcisică sau borderline, experienţe psihotraumatice în copilărie, trăsături paranoide. De asemenea, părintele înstrăinat poate manifesta o serie de comportamente, care pot influenţa sau contribui la declanşarea tulburării: lipsa de căldură şi implicare, abilităţi parentale deficitare, lipsa de timp dedicat activităţilor cu copilul. Cu toate acestea, intensitatea şi durata respingerii de către copil nu este nici pe departe proporţională cu carenţele minore şi slăbiciunea abilităţilor parentale ale părintelui înstrăinat. 

     Deşi Tulburarea de alienare parentală apare cel mai adesea în situaţii de conflict între cei doi părinţi legat de custodie, aceasta poate interveni şi în alte tipuri de conflict legat de custodie, cum ar fi litigiile dintre un părinte natural şi un părinte vitreg sau dintre un părinte şi

un bunic. Uneori alţi membri ai familiei, cum ar fi părinţii vitregi sau bunicii pot contribui la apariţia Tulburării de alienare parentală.  Ocazional, alte persoane – terapeuţi sau lucrători în protecţia copilului – pot contribui la apariţia Tulburării de alienare parentală prin încurajarea sau sprijinirea refuzului copilului de a avea contact cu părintele înstrăinat. Tulburarea de alienare parentalănu apare în mod necesar în cazuri de litigii legate de divorţ, ci poate apare şi în familii organizate sau după mulţi ani după divorţ.

      Diagnostic diferenţial

     Deseori copilul, după separarea părinţilor sau divorţ, poate să evite contactul cu părintele ce nu a obţinut custodia. Există o serie de explicaţii posibile ale acestui comportament. Tulburarea de alienare parentală este un motiv important, dar nu singurul pentru care un copil poate refuza contactul cu celălalt părinte.

     În cursul dezvoltării normale, copilul poate fi mai apropiat de un părinte sau de celălalt, în funcţie de stadiul său de dezvoltare şi evenimentele petrecute în viaţa copilului. Când părinţii nu sunt de acord, este normal pentru un copil să trăiască un conflict de loialitate. Aceste variaţii trecătoare în relaţia unui copil cu mama sau tatăl său nu îndeplinesc criteriile pentru diagnosticarea uneiTulburări de alienare parentală deoarece nu constituie o respingere persistentă sau o denigrare a unui părinte care să atingă nivelul unei campanii de denigrare.

     În cazul în care copilul a fost abuzat, neglijat sau respins de către părintele care nu a obţinut custodia sau de partenerul actual al acestuia, ostilitatea copilului poate fi justificată şi este de înţeles că acel copil refuză să viziteze locuinţa acelui părinte. Dacă abuzul este motivul pentru care copilul refuză să-şi viziteze părintele, va fi pus diagnosticul de abuz fizic sau sexual asupra copilului şi nu deTulburare de alienare parentală.  Este important de reţinut că un părinte abuzator poate utiliza exagerat conceptul de alienare parentală pentru a acuza celălalt părinte de refuzul copilului de a avea relaţie cu el. În cazul tulburării psihotice induse, un părinte delirant poate influenţa copilul să creadă că celălalt părinte este o persoană malefică, de care trebuie să îi fie frică şi care trebuie evitată. ÎnTulburarea de alienare parentală părintele alienator poate avea opinii negative foarte puternice despre celălalt părinte, dar menţine contactul cu realitatea.

     Când părinţii se separă sau divorţează, un copil cu tulburare de anxietate de separare poate deveni chiar mai îngrijorat şi anxios la despărţirea de cel care îl îngrijeşte. În cazul anxietăţii de separare copilul este preocupat cu temerile nerealiste că i s-ar putea întâmpla ceva rău părintelui care în îngrijeşte, în timp ce în cazul Tulburării de alienare parentală copilul este preocupat de convingerile nerealiste că părintele înstrăinat este periculos.

     Este exclus ca un copil cu fobie specifică, situaţională, să poată avea o teamă nejustificată de un părinte sau de un anumit aspect legat de locuinţa acestuia. Este puţin probabil ca un copil cu fobie specifică să se angajeze într-o campanie de denigrare a obiectului de care se teme, campania de denigrare fiind un element central al Tulburării de alienare parentală.

     În urma divorţului sau separării, un copil cu opoziţionism provocator poate deveni chiar mai simptomatic – furios, plin de resentimente, încăpăţânat – şi să refuze să participe la procesul de trecere de la un părinte la altul. În cazul tulburării opoziţionismului provocator, copilul poate fi în opoziţie cu ambii părinţi, în diferite contexte, în timp ce copilul cu Tulburare de alienare parentală îşi concentrează negativismul pe refuzul contactului cu părintele înstrăinat şi se implică în campania de denigrare a acestuia.

     Când părinţii se separă sau divorţează, un copil poate suferi  o tulburare de adaptare ca reacţie la diferiţi factori  stresanţi apăruţi în urma divorţului: neînţelegerile dintre părinţi, pierderea relaţiei cu un părinte şi mutarea într-un nou cartier sau scoală. Un copil cutulburare de adaptare poate avea o varietate de simptome nespecifice, inclusiv depresie, stări anxioase şi comportamente distructive, în timp ce un copil cu tulburare de alienare parentală manifestă simptome specifice, care includ campania de denigrare şi explicaţii slabe sau iraţionale pentru critica permanentă a faţă de părintele înstrăinat.

     O relaţie problematică părinte-copil (cod V) este diagnosticul potrivit daca atenţia clinică este concentrată pe relaţia dintre copil şi părintele sau părinţii divorţaţi, dar simptomele nu coincid criteriilor unei tulburări mentale. De exemplu, un adolescent rebel poate să nu prezinte o tulburare mentală, dar poate pentru un timp să refuze contactul cu unul dintre părinţi, chiar dacă ambii părinţi l-au încurajat s-o facă şi o instanţă a hotărât astfel. Pe de alta parte, tulburarea de alienare parentală poate fi diagnosticată dacă simptomele copilului sunt persistente şi îndeajuns de severe pentru a îndeplini criteriile pentru această tulburare.

      Criteriile de diagnostic pentru Tulburarea de alienare parentală

     A. Copilul,  de obicei în cazul în care părinţii sunt angajaţi într-un divorţ cu conflict de mare intensitate, creează o alianţă puternică cu un părinte şi respinge relaţia cu celălalt părinte, care devine părinte înstrăinat fără o justificare legitimă. Copilul refuză să aibă o relaţie sau să petreacă timp cu părintele înstrăinat.

     B. Copilul manifestă următoarele comportamente:

   - o respingere persistentă sau denigrare a părintelui înstrăinat, care ajunge la nivelul unei adevărate campanii;

   - explicaţiile copilului pentru respingerea sau critica părintelui înstrăinat sunt absente, slabe sau absurde.

     C. Copilul manifestă două sau mai multe din următoarele şase atitudini şi comportamente:

lipsa de ambivalenţă; fenomenul de „liber - cugetător”; sprijinul  necondiţionat acordat unui părinte împotriva celuilalt; lipsa de vinovăţie cu privire la respingerea părintelui; prezenţa de scenarii preluate; ostilitate faţă de familia părintelui înstrăinat