Notă asupra traducerii româneşti

Am tradus volumul de faţă după cea de-a doua ediţie a cărţii lui Stylianos Papadopoulos, apărută la Atena în 2006, la Ἀποστολική Διακονία (Apostoliki Diakonia), cu titlul: Ἅγιος Ἰωάννης ὁ Χρυσόστομος. Τόμος Α’ - Ἡ ζωή του. Ἡ δράση του. Οἱ συγγραφές του. Prima ediţie a acestei cărţi a apărut în anul 1999 la aceeaşi casă editorială.

Monografia lui Papadopoulos, întemeiată pe o minuţioasă şi îndelungată cercetare a scrierilor hrisostomice, a izvoarelor bizantine care vorbesc despre viaţa şi opera Sfântului Ioan, precum şi bineînţeles a unei literaturi secundare foarte vaste, se dovedeşte a fi o lucrare de maturitate literară şi ştiinţifică şi o scriere de o complexitate uriaşă, fără ca autorul să încarce volumul cu trimiteri bibliografice la tot pasul, pentru a nu îngreuna astfel lectura şi pentru a nu abate atenţia de la firul epic sau demonstrativ. Întrucât autorul recurge pe alocuri la o exprimare specifică stilului oral, ne-am străduit şi noi să redăm această oralitate din limba greacă, contrapunându-i stilul ştiinţific alternativ, la fel de prezent.

Tot astfel am procedat şi cu traducerea fragmentelor din greaca veche, atât cu cele din opera Sfântului Ioan Gură de Aur, cât şi cu cele ale celorlalţi autori bizantini citaţi de Papadopoulos, cu specificarea că aici ne-am străduit să imprimăm textului tradus o amprentă beletristică mai apăsată. Binevoitorul cititor va observa pe alocuri o anumită redundanţă între două sau mai multe paragrafe succesive. Aceasta se datorează faptului că Papadopoulos explică un caz, istoriseşte o întâmplare, face o demonstraţie istorico-filologică sau expune teologic ceea ce exemplifică îndată cu fragmentele din greaca veche. Practic, fragmentele din greaca veche vin să confirme ceea ce autorul tocmai a expus pe larg sau prin parafraze mai concise. Dacă pentru cititorul grec redundanţa este atenuată de alternarea limbii curente cu greaca veche, pentru cititorul român această redundanţă este mai vizibilă, chiar dacă, aşa cum spuneam, am încercat să dăm un ifos mai literar-beletristic fragmentelor pe care le-am tradus din greaca veche.

De bună seamă, am tradus această carte într-un limbaj cât mai bisericesc cu putinţă, încercând şi o apropiere de limbajul liturgic, dar adoptând adesea şi limbajul teologic academic, chiar acolo unde el nu consună cu cel liturgic, fiind deja binecunoscut şi intrat – am putea spune – în uzul bisericesc.

În acelaşi spirit am redat şi numele de persoane (e.g. „Meletie”, „Paladie”, „Acvila”), traducând formele onomastice aşa cum s-au fixat ele în limbajul bisericesc. Totuşi, pe alocuri, am recurs la transliterarea într-o formă mai apropiată de ceea ce se consideră a fi pronunţia clasică: „Atticus”, „Zosimos”, „Libanios” (nu „Atic”, „Zosim” sau „Livanie”).

În privinţa titlurilor scrierilor hrisostomice (vezi Capitolul IV), am încercat redarea lor întocmai, într-o manieră literală, menţionând în note de subsol, acolo unde am ştiut, titlurile mai îndepărtate de original (uneori traduse chiar după titlul latinesc din PG sau din CPG) cu care aceste scrieri circulă deja în limba română. Ne-am abătut de la literalitate în privinţa

titlurilor greceşti care, după obiceiul vremii, începeau cu «Ὅτι» («Că»), socotind că această manieră de redare a titlurilor nu este potrivită limbii române şi deci suprimând acest element introductiv. Acolo unde titlurile din greaca veche încep cu «Εἰς τό» şi o secvenţă biblică, fiind vorba de un comentariu (de obicei o Omilie) la pasajul biblic respectiv, am socotit potrivit să traducem prin «La cuvintele», formulă urmată, desigur, de cuvintele din Scriptură la care se face comentariul. De asemenea, acolo unde Stylianos Papadopoulos trimite, alternativ, la titluri diferite pentru aceeaşi scriere (întrucât multe scrieri ale lui Hrisostom circulă în manuscrise sub titluri a căror formă fluctuează), noi nu ne-am propus uniformizarea lor, ci le-am tradus în forma pe care autorul a preferat-o în fragmentul respectiv, presupunând că cititorului nu-i va fi deloc greu să le identifice.

Dumnezeului nostru slavă!Octavian Gordon

24 ianuarie 2014, Pomenirea Cuvioasei Maicii noastre Xenia

Prefaţă la ediţia I

Cunoaştem cu toţii că marii Părinţi şi Învăţători ai Bisericii noastre au fost luminaţi de Dumnezeu, mişcaţi de Duhul. Adesea însă uităm acest lucru şi încercăm să facem faţă problemelor teologice şi bisericeşti, adică problemelor care ţin de viaţa şi pieirea duhovnicească, numai cu propriile noastre puteri. De bună seamă, pe acestea trebuie să le activăm, dar, în realitate, ele nu sunt de ajuns pentru a ajunge la un rezultat corect şi creator, la adevăr.

Tocmai aici marii Părinţi s-au făcut Învăţători pentru toate veacurile şi pentru noi. Ne-au arătat că, pentru a crea ceva adevărat, pentru a răspunde corect la o problemă a epocii noastre, trebuie să primim şi să trăim tot ceea ce Părinţii teologi au creat înaintea noastră, cu luminarea Sfântului Duh.

Aceasta este raţiunea pentru care îi studiem şi îi analizăm pe Părinţi. Fiind ei mişcaţi de Duhul, ne priveşte orice lucru pe care l-au spus despre adevăr şi despre mântuirea omului şi, totodată, trebuie să constituie temeiul şi semnul de la care pornim în propria noastră strădanie.

Încredinţăm publicităţii acest text, cu nădejdea că Sfântul Ioan Gură de Aur va constitui în mod conştient temeiul de la care va porni strădania noastră, ca să răspundem la întrebările duhovniceşti complexe ale epocii.

Am parcurs o nesfârşită bibliografie legată de Sfântul Ioan Gură de Aur, dar am adăugat textului nostru pasaje extrase numai din scrierile lui. Din raţiuni ce ţin de concizie, şi tematica noastră s-a limitat la ceea ce am socotit a fi mai oportun şi mai specific lui Hrisostom, din punct de vedere al rezultatelor. La sfârşitul lucrării, cititorul va găsi o bibliografie tematică, pe cât se poate, şi, în orice caz, selectivă.

Ajuns aici, doresc să le mulţumesc iubiţilor mei colegi mai tineri, domnii Vasilios Mastoropoulos, Ioannis Hadziouranios, Ioannis Tselios, Georgios Kanakis şi Anastasios Stavropoulos, precum şi secretarei mele, Panagiota Karahristou, care au ostenit mult pentru repetatele dactilografieri şi pentru multiplele colaţionări ale textului.

În sfârşit, aduc călduroase mulţumiri Preafericitului Părinte Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei şi al întregii Ellade, precum şi Consiliului Administrativ al Editurii Apostoliki Diakonia, care au acceptat referatul Directorului General, Părintele Petru, preaiubitorul de Dumnezeu Episcop al Hristoupolei, pentru ca lucrarea de faţă să fie editată sub auspiciile Editurii Apostoliki Diakonia.

În ceea ce priveşte structura lucrării şi, desigur, buna organizare a materialului, am preferat publicarea în două volume, fiindcă, în mod vădit, conţinutul este împărţit în două părţi (mai întâi biografia şi activitatea de scriitor, iar apoi gândirea teologică) şi ca să se evite manevrarea anevoioasă a unui singur volum greoi.

Stylianos G. Papadopoulos

13 noiembrie 1998,Pomenirea Sfântului Ioan Gură de Aur

Prefaţă la ediţia a II-a

Fizionomia întru totul sfântă a lui Ioan Gură de Aur este atât de fermecătoare, încât nu constituie o surpriză faptul că prima ediţie s-a epuizat. În întreaga lume, chiar şi în medii necreştine, dar unde se practică o cultură duhovnicească, Sfântul Ioan Gură de Aur este şi cunoscut, şi admirat.

Noi, creştinii, Îl slăvim pe Dumnezeu, Care ne-a dăruit un exemplu atât de strălucitor şi de măreţ. Cei care nu sunt creştini – ca, de exemplu, Libanios, faimosul sofist al secolului al IV-lea – regretă că Ioan Gură de Aur nu a aparţinut cercurilor lor.

Este deci explicabil că Apostoliki Diakonia, Editura Bisericii Elladei, purcede la o a doua ediţie, de bună seamă îmbunătăţită. Călduroase mulţumiri.

S.G.P.

Capitolul întâiINTRODUCERE GENERALĂ: EPOCA LUI HRISOSTOM ŞI

PROBLEMELE EI

1. Măreţia şi propovăduirea lui Hrisostom – mai presus de şcolile timpului său

Marele interpret al Scripturilor şi teolog Ioan, cel care, de-a lungul timpului şi în mod netăgăduit, avea să ocupe un loc de seamă în conştiinţa creştinilor, purtând supranumele de „Gură de Aur”, s-a format ca teolog în Antiohia, a atins culmea activităţii lui polivalente în Constantinopol şi şi-a dat obştescul sfârşit în exil, la Comani, în Pont. Ioan, bărbat hotărât şi de o educaţie nemărginită, a fost un retor talentat şi înflăcărat, care a dat putere discursului atic, pentru zidirea credincioşilor. A fost, de asemenea, un nevoitor, un pustnic de proporţii uriaşe, dar care a slujit Biserica lui Hristos ca păstor şi învăţător. Şi, cu toate că a trăit în capitala siriană a lumii greco-romane, în vârtejul aprigelor antiteze ermineutico-teologice şi socio-rasiale, a izbutit să treacă dincolo de excesele tuturor, pentru a-şi manifesta ortodoxia şi pentru a deveni învăţătorul prin excelenţă al lumii întregi, a cărui faimă nimeni n-a umbrit-o vreodată.

Strădania cercetătorilor de a-l încadra pe Sfântul Hrisostom în diferite şcoli sau curente sau de a arăta că nu s-a ocupat cu problemele teologice de maximă importanţă ale epocii se arată a fi zadarnică. Era mult prea mare şi mult prea luminat ca să fie aservit unei şcoli şi un instrument al lui Dumnezeu mult prea conştiincios ca să tacă în faţa problemelor teologice. Astfel, faţă de ideile din şcoli devine selectiv, în timp ce în mod discret urmăreşte din perspectiva terminologiei traseul duhovnicesc al lui Atanasie cel Mare şi al Părinţilor Capadocieni. Cu alte cuvinte, adoptă şi trăieşte la maximă intensitate absolut întreaga Tradiţie a Bisericii, ori de câte ori prin rugăciune şi cercetare primeşte harul unor bogate experienţe dumnezeieşti, pentru a teologhisi şi pentru a interpreta corect Scripturile.

Teologia tuturor Părinţilor şi Învăţătorilor de mai înainte ai Bisericii se regăseşte în duhul şi în textele lui Hrisostom; şi mai cu seamă este propovăduită într-un limbaj viguros şi ziditor, de obicei în anumite circumstanţe şi întotdeauna pe înţelesul poporului. Teologhiseşte şi îşi scrie o parte din lucrări aproape în acelaşi timp cu Grigorie Teologul († 390) şi cu Grigorie al Nisei (cca. † 394), dar textele lui au mai puţine analize teologice teoretice şi au în mod vădit un caracter mai pastoral. Totuşi, teologhiseşte în legătură cu toate subiectele şi, mai ales, promovează înţelegerea lor printr-o argumentaţie mai largă şi printr-o erminie detaliată a mai multor pasaje biblice. De aceea, textele lui erau citite de către un public mai larg şi erau copiate cu o frecvenţă uimitoare, astfel încât a ajuns să se conserve un număr mare de colecţii de texte, de o întindere şi o formă diferite.

Caracterul lui Hrisostom (categoric şi hotărât), educaţia pe care a dobândit-o în şcoală şi în sihăstrii, precum şi mentalitatea siriană (intens practică, foarte ascetică şi filo-retorică) au influenţat adânc activitatea şi

textele lui. Astfel, a acţionat cu asprime şi a ridicat vocea, dar nu i-au lipsit sensibilitatea şi spiritul împăciuitor.

Erminia lui avea în vedere zidirea credincioşilor, dar nu a devenit el însuşi un moralist cumplit: a devenit un teolog al moravurilor şi al vieţii de zi cu zi a credincioşilor. Lăuda viaţa călugărească şi avea mereu nostalgia experienţelor pe care le trăise timp de şase ani ca pustnic, dar socotea că voia lui Dumnezeu era ca el să slujească Bisericii ca păstor. Cunoştea şi iubea arta înfrumuseţată a retoricii, dar a făcut-o mai simplă şi i-a dat robusteţe prin conţinutul învăţăturii lui şi prin căldura experienţelor lui dumnezeieşti. A abătut interesul contemporanilor săi de la spoiala retoricii la adevăr, pe care, totuşi, l-a vădit cu ajutorul retoricii.

2. Climatul de prigoană în care trăiau ortodocşiiScrierile Sfântului Ioan Gură de Aur constituie cea mai însemnată sursă

de informaţii despre situaţia socială, spirituală, religioasă, şi chiar politică a celui mai însemnat oraş, după Roma, al lumii greco-romane, Antiohia, fiind totodată şi creator al unui etos socio-religios. Fiindcă Alexandria părea că cedează în importanţă din punct de vedere cultural şi politic, Antiohia rămânea cel mai important centru spiritual al Răsăritului şi bastionul mereu întărit al lumii greco-romane în faţa primejdiei perşilor. Locuitorii ei, în timpul lui Hrisostom, numărau câteva sute de mii bune. Numai bărbaţii liberi ajungeau la 200.000, la care trebuie să adăugăm femeile, copiii şi sclavii.

Împăraţii Constanţiu (337-361), Iulian (361-363), Iovian (363-364) şi Valens (364-378) îşi strămutau adesea reşedinţa în Antiohia pentru a-i înfrunta pe perşi. În afară de Iovian, care a trăit puţin şi care a fost filo-ortodox, şi pe lângă Iulian, care indirect a dus un război împotriva tuturor creştinilor, ceilalţi doi împăraţi au purtat o prigoană directă şi crâncenă împotriva ortodocşilor, în concordanţă cu instigările din partea filo-arienilor.

În Antiohia, ca de altfel pretutindeni, ortodocşii trăiau într-un climat de prigoană. În timpul lui Iulian, şi mai ales cât timp şi-a stabilit reşedinţa în Antiohia, unde aducea nenumărate jertfe zeilor (vezi, de ex., PG 50,556C) şi unde încerca să ţină un regim ascetic şi să imite forme ale unor ceremonii bisericeşti (în timpul cărora se împărtăşea din potir), situaţia creştinilor a devenit foarte grea. De aceea, aflându-se sub presiune directă şi indirectă şi neputând, în calitate de creştini, nici măcar să-şi exercite drepturile, mulți au aderat la religia păgână, cu toate că aceasta nu i-a sensibilizat mai mult şi pe antiohienii păgâni, lucru care l-a nemulţumit pe Iulian.

Hrisostom însuşi a trăit atunci, copil încă fiind, experienţa amară prin care trecea Biserica. În anul 362, Iulian a poruncit îndepărtarea din suburbia Dafni a moaştelor şi a bisericii Sfântului Mucenic Vavila, ca să nu se mânie Apolo, care avea acolo un templu (PG 50,558). La puţine zile templul lui Apolo a fost incendiat, iar Iulian, punând întâmplarea în mod samavolnic pe seama creştinilor, i-a pedepsit poruncind închiderea

bisericilor lor, lucru care în cele din urmă nu a fost pus în aplicare la modul absolut.

Constanţiu a luat cu sila de la ortodocşi toate bisericile, pe care le-a dat arienilor. Abia din 362, cei care l-au urmat pe Meletie, episcopul ortodox al Antiohiei, au avut la dispoziţie biserica Sfinţilor Apostoli în oraşul vechi. Celor care l-au urmat în 362 pe episcopul schismatic Paulin, episcopul arian al Antiohiei, Euzoios, le cedase, de asemenea, o singură biserică.

În timpul lui Valens (364-378), ortodocşii au cunoscut prigoane şi mai crâncene, mai cu seamă când împăratul a avut reşedinţa în Antiohia. Îi favoriza pe faţă pe arieni, îi ajuta indirect pe iudei şi pe păgâni şi îi prigonea pe ortodocşi, care au fost lipsiţi şi de cel mai mic paraclis. Erau siliţi să se adune pentru viaţa liturgică în cocioabe situate în afara oraşului, în peşteri din muntele Silpios şi pe malurile îndepărtate ale râului Oronte. Antiohieni uşor de cumpărat şi linguşitori ai curţii se făleau că i-au dezvăluit lui Valens cum şi unde se adună ortodocşii, ca să fie arestaţi şi pedepsiţi.

În 378, odată cu moartea lui Valens, s-a întors din exil Meletie al Antiohiei, dar abia în 380 a luat în primire majoritatea bisericilor din oraş, pe care din 378 le deţinuse Paulin.

3. Contextul socio-religios din AntiohiaMega-oraşul Antiohia, unde Hrisostom s-a născut, s-a format

duhovniceşte şi a creat cea mai importantă parte a operei sale, era deja de dinainte de secolul al IV-lea o răscruce de civilizaţii, popoare, religii şi limbi. De aceea şi sincretismul a cunoscut o mare înflorire în acea regiune. Constituţia socială şi viaţa religioasă formau un amestec ale cărui antiteze provocau adesea tensiuni primejdioase. Greci, anatolieni, sirieni, romani şi iudei făceau negoţ, îşi îndeplineau datoriile religioase, se manifestau în viaţa politică, studiau şi creau într-o relativă libertate.

Mai cu seamă educaţia era atât de dezvoltată, încât Antiohia ajunsese să fie considerată Atena Răsăritului şi să fie, avându-l pe eminentul sofist Libanius, centrul retoricii asiatice. Aici, ca nicăieri altundeva, retorica înfrumuseţată şi înzorzonată devenise criteriul ideal şi absolut al omului spiritual. Antiohienii cultivaţi, păgâni şi creştini, îi frecventau cu desfătare pe retori şi puteau să aprecieze cu exactitate reuşita şi originalitatea figurilor şi a argumentelor lor.

Totuşi, în ciuda cultivării literare şi ştiinţifice, cei mai mulți dintre locuitorii oraşului – şi cu mult mai mult în împrejurimi – rămăseseră analfabeţi şi vorbeau doar siriacă şi dialecte locale.

Exista o contradicţie mare şi în ceea ce priveşte bogăţia, care era concentrată în mâinile a puţini oameni. Este curios faptul că, potrivit lui Hrisostom, creştinii, care constituiau aproximativ jumătate din populaţie, erau în general mai bogaţi decât ceilalţi locuitori. Cu toate acestea creştinii erau influenţaţi atât de mult de mediul înconjurător, încât mulţi participau la sărbătorile şi la reuniunile cultice ale evreilor, frecventând şi diferitele manifestări sociale (uneori şi religioase) ale păgânilor. Deci le lipsea simţul exclusivităţii Bisericii şi al adevărului ei. Nu înţelegeau că etosul Bisericii

este în întregime altul decât etica iudeilor şi decât structurile socio-religioase ale păgânilor, care erau favorabile unei absolute libertăţi a moravurilor.

Această situaţie a creştinilor l-a pus serios pe gânduri pe Hrisostom şi l-a determinat să ia atitudine şi împotriva păgânilor, şi împotriva evreilor, ca să-i ajute pe creştini să conştientizeze caracterul exclusiv al adevărului lor şi nevoia unui nou etos care trebuia să se exprime în capitala cosmopolită, încă organizată după mentalitatea păgână, cu teatre libertine, hipodrom, băi publice şi distracţii moştenite din tată-n fiu, pe care creştinii cu greu le părăseau. Cu alte cuvinte, presiunea mediului înconjurător pentru creştinii antiohieni a fost atât de intensă, încât rezistenţa la acesta Hrisostom o considera la fel de vrednică de cinste ca şi mucenicia:

«Aceasta îţi aduce cununa muceniciei, nu te îndoi!» (Omilia a 3-a la Epistola I către Tesaloniceni: PG 62,412).

4. Dezvoltarea monahismului şi influenţa luiÎn paralel cu depravarea morală şi cu sincretismul religios se dezvolta

în întregul ţinut sirian idealul vieţii moral-ascetice aspre şi al înfrânării, sub influenţa – în general – unor concepţii răsăritene corespunzătoare (rigorismul), şi în special sub influenţa unor grupuri consacrate (Grupul fiilor şi al fiicelor Testamentului) şi al pustnicilor din Mesopotamia. În apropiere de Antiohia, în peşterile Muntelui Silpios şi pe malurile râului Oronte, în jurul şi în interiorul oraşelor Ghindaro (astăzi Jenderes) şi Teleda (astăzi Tel ’Adé), mulţi călugări trăiau ca pustnici, câte doi, câte trei, şi ca monahi de obşte.

Viaţa de obşte a apărut aproximativ în a patra decadă a secolului al IV-lea şi mai târziu, cu mănăstiri rudimentare în Ghindaro (Jindares), în Koryfi (Jebel Şeik Barakat) şi în Teleda (Tel ’Adé). Aceşti chinoviţi, şi cu atât mai puţin pustnicii, nu urmau un set de Canoane instituite, precum cele ale lui Pahomie († 346) în Egipt sau ale lui Vasile cel Mare († 379) în Capadocia, în Pont şi în Armenia Minor. În practicarea nevoinţei era multă libertate, dar chinoviţii se raportau întotdeauna la „cel mai mare”, în timp ce pustnicii făceau ascultare faţă de un gheron-povăţuitor. Cu toţii însă, vieţuitori de obşte şi pustnici, trăiau într-o asemenea nevoinţă şi erau înzestraţi adesea cu atâtea daruri, încât îi impresionau pe creştinii din oraşe, trezindu-le respectul şi primind vizitele oamenilor de toate categoriile, cărora le întăreau credinţa.

Călugări harismatici, precum Macedonie şi Iulian Sava († 377), cel neştiutor de carte, vizitau Antiohia, iar mulţimile îi cinsteau mai mult chiar şi decât pe împăraţi.

«Dar ce zic? Oare numele lui (= al lui Iulian Sava) nu este cinstit chiar şi acum în cântări mai strălucit decât toţi împăraţii?» (Omilia a 22-a la Epistola către Efeseni: PG 62,153).

Cinstea şi respectul faţă de călugări trezea însă reacţia creştinilor bogaţi, fiindcă adesea copiii lor, dezgustaţi de luxul şi de libertinajul vieţii din Antiohia, părăseau bogăţiile şi pe părinţi şi le urmau călugărilor asceţi, de dragul desăvârşirii duhovniceşti. Desigur, lipsa canoanelor şi caracterul relaxat al vieţii de obşte a înlesnit abaterile, precum cea a mesalienilor, care au fost condamnaţi de un Sinod1, dar şi de către Flavian în Antiohia (390). Totuşi, în general monahismul s-a dezvoltat şi s-a impus atât de mult, încât în mănăstiri – cele în care căsuţele aveau legături mai puţin strânse între ele – sau în sihăstrii, călugărul sau călugării primeau la ei tineri şi îi învăţau literatură bisericească şi, din când în când, literatură clasică.

Vestit pentru învăţătura şi pentru şcoala lui a fost Diodor din Tars († 392), un preaînţelept dascăl şi un ascet foarte aspru, care, în mod caracteristic, şi-a numit şcoala din afara zidurilor Antiohiei cu numele de Askitirion. Acolo au învăţat teologie – ermineutică, dar şi ascetică – Hrisostom, Teodor al Mopsuestiei şi mulţi alţii. De bună seamă, cazurile în care lecţiile erau ţinute de călugări erau puţine la număr, dat fiind că majoritatea călugărilor nu ştiau greceşte, aşa cum o arată faptul că în anumite mănăstiri Slujbele şi Sfânta Liturghie erau cântate şi în greceşte, şi în limba siriacă.

Călugării s-au impus şi mai mult în conştiinţa creştinilor şi în general a locuitorilor Antiohiei, atunci când, după ce în 387 mulţimea răsculată a sfărâmat busturile împărăteşti, au început prigoanele, procesele şi execuţiile răsculaţilor de către trimişii împăratului Teodosie. Atunci, mulţi călugări care de zeci de ani se nevoiau în mănăstirile de obşte şi în sihăstrii, au venit în Antiohia şi îi rugau pe judecători şi pe soldaţi să se milostivească de bieţii antiohieni care se răsculaseră. Ba de multe ori se ofereau chiar pe sine să fie daţi la moarte în locul capilor de familie. Hrisostom însuşi, având în jurul lui mulţi călugări, s-a arătat curajos înaintea reprezentanţilor puterii, spunând că va trebui să treacă peste trupul lui, dacă vor să-i aresteze şi să le facă rău unor antiohieni. Toate acestea au înălţat imaginea monahismului în conştiinţa locuitorilor Antiohiei, care vedeau cum, în aceeaşi epocă, filozofii şi retorii, preoţii păgâni şi iudeii părăseau oraşul pentru a-şi afla scăparea ei înşişi.

5. Situaţia teologiei în BisericăÎn vreme ce Alexandria, datorită prezenţei Marelui Atanasie, a ajuns în

secolul al IV-lea centrul incontestabil al ortodoxiei până în 373, Antiohia a ajuns cel mai mare centru al frământărilor teologico-bisericeşti contradictorii. Vechea tradiţie antiohiană avea doi poli: pe cel ortodox autentic, reprezentat-întemeiat de Ignatie Teoforul († 107-117), şi pe cel periferic, cacodox, pe care l-au reprezentat în secolul al II-lea Teofil al Antiohiei († 188), iar în secolul al III-lea Pavel de Samosata († puţin după 272). La începuturile secolului al IV-lea, Lucian, promotor al ermineuticii antiohiene, a ajuns, conştient sau nu, să fie cel care a moşit arianismul, în vreme ce Eustaţie al Antiohiei, în jurul anului 324, a promovat teologia 1 Vezi Stylianos Papadopoulos, Patrologia, vol. II, p. 415-417.

ortodoxă şi în plus a şi organizat-o în cadrul Sinodului lui episcopal (sfârşitul lui 324 şi începutul lui 325), care a pregătit în mod hotărâtor cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea (325).

Dar tot ce a urmat a avut ca scop să răstoarne lucrarea lui Eustaţie, care mergea pe aceeaşi linie cu teologia lui Atanasie. Arienii s-au impus, au pus mâna pe biserici, l-au alungat de pe tron şi l-au exilat (328-329) pe Eustaţie, iar cu ajutorul sinoadelor din 341 şi 344 au subminat încontinuu credinţa exprimată la Niceea. De-abia în 360 Antiohia vede din nou un episcop ortodox, pe Meletie2 († 381), care însă puţin după întronizare a fost alungat, petrecându-şi jumătate din anii episcopiei în exil.

Între timp s-a produs «schisma antiohiană», cea de tristă amintire, fiindcă preotul Paulin susţinea că reprezintă tradiţia autentică şi pe adepţii lui Eustaţie. Eustaţienii erau ortodocşi, dar Paulin până la moartea lui (388) identifica fiinţa cu ipostasul, nefiind în stare să înţeleagă – alături de apuseni, care la început îl susţineau – teologia expresiei o Fiinţă în Trei Ipostasuri, aşa cum o învăţaseră Părinţii capadocieni şi cum o primise Biserica, cel puţin începând cu 380-381.

Astfel, în special începând cu 362, când Paulin a fost hirotonit episcop în chip necanonic, erau în Antiohia aflată sub stăpânire ariană două Biserici ortodoxe. Dispuneau de câte o biserică, iar uneori nu dispuneau de niciuna: cea a lui Meletie, pe care, fiindcă era în exil, îl reprezentau preoţii Flavian şi Diodor şi îl urma Hrisostom, şi cea a lui Paulin, care avea o comunitate mică de credincioşi. În paralel activau însă în mod dominant arienii, împărţiţi în trei grupări (anomeii, omienii şi omiusienii), precum şi adepţii lui Apolinarie, care împreună cu Vitalie organizase acolo o grupare bisericească şi un fel de şcoală. Aproximativ din 375, activitatea didactică a lui Apolinarie în Antiohia era puternică şi larg răspândită.

Aceste segregări şi schisme îl mâhneau foarte tare pe Hrisostom, în primul rând fiindcă după toate probabilităţile cea mai mare parte a credincioşilor nu pricepeau diferenţele şi de aceea la început unii îşi desfăşurau adesea activitatea bisericească în bisericile celorlalţi. Aceste situaţii de erezie şi de schismă în Biserică, care au cunoscut un mare avânt în anii de tinereţe ai lui Hrisostom, au presupus şi existenţa unor frământări analoage în câmpul teologiei, cu centrul de influenţă în Antiohia. Mlădiţele ariene exercitau o presiune de nesuportat asupra mediului antiohian, dar acestea aveau o identitate limpede şi se distingeau uşor de credinţa ortodoxă.

Dimpotrivă, apolinarismul, afirmând o fidelitate falsă faţă de hotărârile celui dintâi Sinod Ecumenic, provoca o mare confuzie printre credincioşi. Un lucru şi mai rău era faptul că unii ortodocşi adevărați, în încercarea lor de a combate apolinarismul, accentuau atât de mult particularitatea firii omeneşti a Domnului, încât vorbeau despre doi fii în Persoana lui Hristos, ceea ce exclude unirea reală a celor două firi ale Lui. Semnalăm aceste puncte de vedere în textele lui Diodor din Tars3, reprezentant al lui Meletie, 2 Vezi Patrologia, vol. II, p. 445-447. 3 Vezi Patrologia, vol. II, p. 556-566.

dascăl al lui Hrisostom şi al altor antiohieni celebri, promotor al ermineuticii antiohiene şi bărbat de mare influenţă, în general. Aceste puncte de vedere consolidate şi sistematizate mai târziu vor conduce la nestorianism (antiohian şi el), care nu putea să priceapă unirea celor două firi ale lui Hristos ca neamestecată, dar neîmpărţită şi neschimbată. Această deviaţie teologică şi hristologică s-a dezvoltat în mediul duhovnicesc înăuntrul căruia s-a format, a trăit şi a activat Hrisostom.

În acelaşi mediu, şi mai ales începând cu Diodor, s-a format în mod decisiv şi ermineutica antiohiană pură, cunoscută ca metoda istorico-gramaticală, care devenea dezgustătoare prin excesul ei, era înclinată spre moralism şi înlesnea calea spre nestorianism, arătând dispreţ prin definiţie faţă de metoda alegorică a alexandrinilor.

Ca imaginea creştinismului antiohian să fie întregită, trebuie să semnalăm faptul că în 379, la nici opt luni după întoarcerea din exil a lui Meletie, a avut loc în Antiohia un Sinod al episcopilor ortodocşi ai Răsăritului, care a validat teologia Capadocienilor şi a pregătit în mod hotărâtor cel de-al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381). Aşa cum în 324 s-a deschis o dată cu Sinodul antiohian drumul către receptarea termenului deofiinţă şi către respingerea arianismului, tot aşa s-a deschis drumul către receptarea teologiei ortodoxe de după Atanasie şi către respingerea lui Eunomie, a lui Apolinarie, a pnevmatomahilor şi a lui Marcel de Ancira, o dată cu Sinodul din 379 din acelaşi oraş. Prin aceste hăţişuri grozave Hrisostom trebuia nu doar să treacă nevătămat, ci şi să-şi creeze excelenta sa operă, folosindu-se doar de elementele bune ale mediului înconjurător, de teologia lui Atanasie, de gândirea Capadocienilor şi desigur de experienţa lui personală.