ANTICHITATEA

4

CleopatraCleopatra (greacă: Κλεοπάτρα), născută în anul 69 î.Hr. a devenit Cleopatra a VII-a a Egiptului, la moartea tatălui său, Ptolemeu al XII-lea, în anul 51 î.Hr.. Ea intenţionase revigorarea tradiţiilor Egiptului de odinioară, căutând sprijinul lui Iulius Cezar şi Marc Antoniu. Moartea ei legendară şi felul cum cucerise inimile celor doi generali, ambiţiile ei privind gloria Egiptului elenistic şi opoziţia faţă de Imperiul Roman, o consacrară drept una din cele mai celebre femei din istorie.

Bustul Cleopatrei Cleopatra de

Michelangelo Buonarroti, 1533-1534

Primii ani de domnie

Cleopatra s-a născut în ianuarie, anul 69 î.Hr.. Fiică a regelui Ptolemeu al XII-lea, Cleopatra avea mai mulţi fraţi (printre care sunt urmaşii la tron Ptolemeu al XIII-lea şi Ptolemeu al XIV-lea, precum şi Arsinoe). După ce Ptolemeu al XII-lea moare ucis (dealtfel toţi cei din neamul Cleopatrei au murit asasinaţi,

adeseori prin otrăvire), Cleopatra urcă pe tron. În acelaşi timp, fratele ei a devenit regele Ptolemeu al XIII-lea, domnind alături de ea în Egipt sub titlul oficial de soţ al Cleopatrei. Cleopatra şi Ptolemeu au fost membri ai dinastiei macedonene care a guvernat Egiptul de la moartea lui Alexandru cel Mare (în 323 î.Hr.).

Deşi Cleopatra nu avea sânge egiptean, ea a fost singura din casa ei care a învăţat limba egipteană. Pentru a-şi spori influenţa asupra poporului egiptean, a fost proclamată fiica lui Ra, zeul soarelui la egipteni. La scurt timp, Cleopatra a avut neînţelegeri atât cu fratele cât şi cu sora sa, Arsinoe,

care au dus în anul 48 î.Hr. la un război civil.

Descriere

Cleopatra a fost considerată dintotdeauna drept cea mai frumoasă

femeie din lume. "Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, faţa lumii ar fi fost alta", spunea Blaise Pascal despre

regina Egiptului. Pascal credea că femeile cu nasul lung sunt mai atrăgătoare şi că poate acest amănunt i-ar fi atras pe Cezar şi pe Marc Antoniu[necesită citare]. În realitate, nu se ştie cum arăta nasul Cleopatrei. În culegerea "Samhita", Sushruta descrie peste 180 de instrumente chirurgicale, folosite în timpul operaţiilor estetice, care erau posibile la acea vreme. Deşi aceste transformări chirurgicale erau "la modă", Cleopatra nu a apelat la ele. Există şi unele încercări de a

demonta mitul frumuseţii Cleopatrei. După reprezentările pe o monedă descoperită recent, regina avea o frunte îngustă, părul cârlionţat, nasul proeminent şi buzele subţiri[1]. Principalul ei mijloc de seducţie nu consta într-o frumuseţe neobişnuită, aşa cum îi este ea atribuită mai târziu, de Geoffrey Chaucer şi Shakespeare, ci în inteligenţa şi glasul ei plăcut[2]. În limba greacă, "Cleopatra" semnifică "gloria tatălui",

însă numele se pare că nu a fost bine ales deoarece "preferata tatălui" în familia reginei era Arsinoe, sora cea mică. Cleopatra nu purta bijuterii. Vorbea şapte limbi, beneficiind corespunzător originii de o educaţie aleasă. Ca regină a dat dovadă de duritate. Opinia publică romană o stigmatizase pe Cleopatra drept metresa lui Cezar şi Marc Antoniu, considerând-o drept o duşmană a Romei

.

Cezar şi Cleopatra

"Cezar şi Cleopatra", pictură de Jean-Leon-Gerome

La vremea aceea, Roma, cea mai mare dintre puterile vestice, era de asemenea zguduită de un război civil. Chiar în momentul în care Cleopatra se pregătea să-şi atace fratele cu o imensă armată formată din arabi, războiul civil roman a ajuns şi în Egipt. Cneus Pompeius Magnus, înfrânt de Iulius Cezar în Grecia, a fugit în Egipt căutând adăpost, însă a fost în 47 î.Hr. ucis de agenţii lui Ptolemeu al XIII-lea. Iulius Cezar a ajuns la scurt timp în Alexandria şi, după ce a descoperit moartea duşmanului său, a decis să restabilească ordinea in Egipt. Începând cu secolul precedent, Roma exercitase un control din ce în ce mai mare asupra bogatului regat

egiptean, astfel încât Cleopatra a căutat să-şi atingă scopurile politice intrând în graţiile lui Iulius Cezar. Ea s-a dus la palatul regal din Alexandria şi se spune că i-a fost dusă lui Iulius Cezar înfăşurată într-un covor, care i-a fost oferit cadou. Cleopatra, o femeie nu prea frumoasă dar totuşi seducătoare, a atras atenţia puternicului lider roman, acesta fiind de acord să participe la războiul civil egiptean de partea ei. Cleopatra ieşi învingătoare din acest conflict şi rămase la domnie alături de un alt frate de-al sau, Ptolemeu al XIV-lea. Arsinoe,

care fusese aliata lui Ptolemeu al XIII-lea în luptă, a fost luată la Roma de Iulius Cezar, apoi dusă într-un templu, unde trăi până în anul 41 î.Hr., când avea să fie executată din ordinul lui Marc Antoniu.

În iunie 47 î.Hr. Cleopatra a avut un fiu, despre care a pretins că este al lui

Iulius Cezar şi pe care l-a botezat "Cezarion" ("micul Cezar"). La întoarcerea lui triumfală la Roma, Iulius Cezar a fost întâmpinat de Cleopatra şi Cezarion. Sub auspiciile negocierii unui tratat cu Roma, Cleopatra a locuit într-o vilă deţinută de Iulius Cezar, situată în afara capitalei. După ce Iulius Cezar a fost

asasinat în martie 44 î.Hr., Cleopatra s-a întors în Egipt. La scurt timp după întoarcerea Cleopatrei, Ptolemeu al XIV-lea a murit, probabil otravit de sora sa. Regina şi-a adus fiul la domnie alături de ea, sub numele de Ptolemeu Cezarion al Egiptului (Ptolemeu al XV-lea Caesar).

Marc Antoniu şi Cleopatra

Cleopatra pe terasă, cu servitoarele - de Arthur Bridgman

Odată cu asasinarea lui Iulius Cezar, Roma a căzut din nou pradă războiului civil, oprit temporar în 43 î.Hr. odată cu formarea celui de-al doilea triumvirat, constituit din Octavian, fiul adoptiv al lui Caesar şi moştenitorul ales de acesta, Marc Antoniu, un general puternic şi Lepidus, un om de stat roman. Marc Antoniu a preluat administraţia provinciilor estice din Imperiul Roman, chemând-o pe Cleopatra la Tarsus, în Asia Mică, pentru a răspunde acuzaţiilor potrivit cărora ar fi susţinut duşmanii lui Marc Antoniu

.

Cleopatra voia să şi-l facă pe Marc Antoniu aliat, aşa cum îi fusese înainte Cezar. De aceea în 41 î.Hr. a ajuns la Tarsus într-o magnifică barjă,

costumată în Venus, zeiţa iubirii la romani. Reuşind să îl seducă pe Marc Antoniu, se întoarse împreună cu el la Alexandria, unde

petrecură iarna împreună. În 40 î.Hr., Marc Antoniu s-a întors la Roma şi s-a căsătorit cu sora lui Octavian (Octavia), într-o încercare de a-şi repara

alianţa cu fratele acesteia. Totuşi, triumviratul a continuat să se deterioreze. În anul 37 î.Hr., Marc Antoniu s-a despărţit de Octavia şi a călătorit spre est, făcând

aranjamente astfel încât Cleopatra să i se poată alătura în Siria. În perioada în care au fost despărţiţi, Cleopatra i-a dăruit 2 gemeni, un băiat şi o fată. Potrivit

propagandiştilor lui Octavian, cei 2 amanţi erau căsătoriţi la vremea respectivă, fapt ce încălca legea romană care interzicea romanilor să se căsătorească cu străini.

Al doilea război civil

Bătălia de la Actium

După alţi câţiva ani de tensiune şi atacuri propagandistice, Octavian i-a declarat război Cleopatrei şi în consecinţă lui Marc Antoniu, în 31 î.Hr. Duşmanii lui Octavian s-au adunat de partea lui Marc Antoniu, însă excelenţii

comandanţi militari ai lui Octavian au repurtat succese imediate în faţa forţelor lui Marc Antoniu. La 3 septembrie 31 î.Hr. flotele celor doi s-au confruntat la Actium, în Grecia. După lupte grele, Cleopatra şi-a încălcat angajamentul asumat faţă de Marc Antoniu şi a plecat spre Egipt cu 60 dintre navele ei. Marc Antoniu a reuşit să pătrundă printre navele inamice şi a urmat-o. Flota rămasă s-a predat lui Octavian. O săptămână mai târziu, forţele terestre ale lui Marc Antoniu au capitulat.

După această bătălie, Cleopatra s-a refugiat într-un mausoleu. Marc Antoniu, fiind informat că regina Cleopatra a murit, s-a înjunghiat cu sabia. Înainte de a muri, la el a venit un alt mesager, care l-a informat că Cleopatra era încă în viaţă. Marc Antoniu a cerut să fie transportat la locul de refugiu al Cleopatrei, a implorat-o pe aceasta să facă pace cu Octavian, apoi a murit în braţele iubitei sale. După sosirea triumfală a romanilor, Cleopatra a încercat să-l seducă pe Octavian, însă acesta a rezistat farmecelor ei

.

Sinuciderea

"Moartea Cleopatrei" de Guido Cagnacci, 1658

După moartea lui Marc Antoniu, Alexandria fusese cucerită de romani, care înconjuraseră mausoleul Cleopatrei. După ce aflase că va fi trimisă în lanţuri la Roma, ca trofeu al lui Octavian, Cleopatra se pregăti pentru o moarte demnă de o regină, luând mese fastuoase şi îmbrăcând cele mai bune haine ale ei. Lui Octavian îi trimise un testament conform căruia dorea să fie înmormântată alături de iubitul ei, Marc Antoniu, şi îl lăsa la conducerea

Egiptului pe fiul ei Cezarion, drept Ptolemeu al XV-lea. Neacceptând să ajungă sub dominaţia lui Octavian, Cleopatra s-a sinucis la 12 august 30 î.Hr., probabil prin muşcături de vipere. Trupul Cleopatrei a fost îngropat alături de Marc

Antoniu, pe ţărmul Marii Mediterane, cu toată pompa. Apoi, Octavian l-a executat pe fiul Cleopatrei (Cezarion), aflându-se în drum spre India. A anexat Egiptul Imperiului Roman şi a folosit avutul Cleopatrei pentru a-şi plăti veteranii.

Misterioasa moarte a Cleopatrei

"Moartea Cleopatrei" de Reginald Arthur

Potrivit istoricilor, în timp ce se afla în mausoleu, Cleopatra le ceruse sclavilor să aducă un coş cu un şarpe (sau cu 2 şerpi). Ea ar fi luat şarpele şi l-ar fi pus la sân, unde ar fi primit muşcătura ucigătoare. Se spune că agonia reginei ar fi durat 3 ore. Unii cercetători identifică şarpele cu o viperă egipteană, alţii cu o cobră, simbolul coroanei faraonilor. Şarpele ar fi muşcat-o în dreptul inimii, ceea ce ar fi provocat moartea rapidă. Se mai spune că ea murise

alături de 2 sclave. Alţi cercetători cred că sinuciderea prin otravă de şarpe ar fi fost demnă de o regină, dar au dubii în privinţa acestei metode dată fiind durata scurtă de agonie, susţinută de documente. Mulţi spun că Cleopatra ar fi fost ucisă cu o lovitură de sabie dată pe ascuns chiar de Octavian, care voia să se descotorosească de ea. El ar fi şi autorul teoriei sinuciderii. A fost regină. A fost zeiţă - "noua Isis". A cucerit bărbaţii cei mai puternici ai vremii: întâi Cezar, apoi Antonius. A visat să domnească peste un mare imperiu oriental, care ar fi readus la viaţă cuceririle lui Alexandru. Era frumoasă, fără îndoială şi cu siguranţă rafinată, cultă, inteligentă, voluntară, animată de ambiţii înalte. Dar, după înfrângerea şi moartea lui Antonius, s-a ciocnit de inflexibilul Octavian (viitorul Augustus); acesta nu s-a lăsat sedus. Cleopatra şi-a găsit refugiul în moarte şi tot atunci a intrat in legendă. Acolo se află şi astăzi, pe primul loc între femeile care au domnit peste popoare şi peste oameni.

Familia Cleopatrei Amanţi: Cneus Pompeius

Magnus Gaius Iulius Cezar

Irod cel Mare , regele iudeu

Marc Antoniu Soţi: Ptolemeu XIII Ptolemeu XIV Marc Antoniu

Copii: Ptolemeu Cezarion Cleopatra VIII

Selene Alexandru Helios Ptolemeu

Philadeus

Cleopatra în istorie

Afişul filmului Cleopatra

din anul 1917

Literatură: Dramă Antoniu şi Cleopatra - William Shakespeare (1607) All for Love - John Dryden (1678) Caesar şi Cleopatra - George Bernard Shaw (1901) Moartea Cleopatrei - Ahmed Shawqi

Filme Cleopatra (1917) Cleopatra (1934) Cleopatra (1963) Cleopatra (1999)

Note1. ̂ Noile cercetări

întreprinse de arheologii

Universităţii Newcastle contrazic imaginea consacrată până azi a unei femei frumoase. Aceste cercetări se bazează pe o monedă înfăţişându-i pe Marc Antoniu şi Cleopatra care datează din anul 32 î.Hr., descoperită de curând într-un seif al Muzeului Arheologic al Universitatii Newcastle. Vezi articolul Forscher rauben Kleopatra die Schönheit în Frankfurter Allgemeine Zeitung (F.A.Z.), 15 februarie 2007, nr. 39, p. 7.

2. ̂ Glasul ademenitor este pomenit conform directoarei Muzeului Arheologic al Universităţii Newcastle, Lindsay Allason-Jones, de către mai mulţi scriitori romani. (ibid.)

"Cezar şi Cleopatra", pictură de Jean-Leon-Gerome

Faraon (Limba Arabă este titlul folosit فرعونpentru desemnarea conducătorului Egiptului din perioada pre-creştină şi pre-islamică.

Etimologie

Termenul Faraon este o interpretare greacă a cuvântului egiptean Per-aa însemnând în traducere directa "casă mare" şi

folosit în timpul Vechiului Regat ca parte a expresiei 'smr per-Aa'- 'curten al marii case', cu referire directă la clădirea curţii sau palatului.Începând cu a XII a dinastie cuvântul apare in formularea unei urări ('Marea Casa să trăiască, să prospere şi să fie sănătoasă') dar cu referire la clădirea curţii si nu la rege insuşi.

Prima dovadă clară a folosirii apelativului 'Per Aa' la adresa regelui este intr-o scrisoare către Amenhotep IV în timpul celei de a XVIII a dinastii (1539-1292 î.Hr.). Începând cu a XIX-a dinastie apelativul este folosit în egală măsură cu hm.f (Majestatea Sa).

Prin urmare termenul a evoluat de la referirea la o

clădire către o referire respectuoasă la rege

.

Cleopatra pe terasă, cu servitoarele - de Arthur Bridgman

"Moartea Cleopatrei" de Guido Cagnacci, 1658

"Moartea Cleopatrei" de Reginald Arthur

Imperiul BizantinImperiul Bizantin este termenul folosit, în mod convenţional, pentru a numi Imperiul Roman de limbă greacă având capitala la Constantinopol, în Evul Mediu. În anumite contexte specifice, în mod obişnuit, atunci când se vorbeşte despre perioada de dinaintea căderii Imperiului Roman de Apus, Imperiul Bizantin este numit şi Imperiul Roman de Răsărit. Nu există un consens în ceea ce priveşte data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Diocleţian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărţind imperiul în pars Orientis şi pars

Occidentis. Alţii plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) şi a victoriei creştinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului în jumătăţile de vest şi de est. Alţii plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat vestic, Romulus Augustus, a fost forţat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din estul grecesc ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală şi, până în 330, când împăratul Constantin I şi-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare şi creştinare erau deja în curs.

Originea denumirii "Imperiul Bizantin"

Numele Imperiul Bizantin este un termen modern, care era necunoscut celor care au trăit în vremurile de glorie ale imperiului. Numele original al imperiului în limba greacă era Ρωμανία Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon, o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman, Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la

aproximativ un secol după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf, care a introdus un sistem de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria antică romană de istoria medievală greacă, fără a atrage atenţia asupra predecesorilor lor antici. Standardizarea termenului a apărut în secolul al XVII-lea, când autorii francezi, precum Montesquieu, au început

să-l popularizeze. Hieronymus a fost şi el influenţat de disputa apărută în secolul al IX-lea între romei, (bizantini, aşa cum îi numim azi), şi francii, care, sub conducerea lui Charlemagne (Carol cel Mare), fondaseră un imperiu în vestul Europei şi, având sprijinul Papei, încercau să-şi legitimeze cuceririle din Italia, nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani. Donaţia lui Constantin, unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a jucat un rol de căpătâi în aceasta. Din acel moment a devenit o

regulă, în vest, ca împăratul din Constantinopol să nu mai fie numit "Imperator Romanorum" (Împărat al Romanilor), titlu care a

fost rezervat împăraţilor franci, ci "Imperator Graecorum" (Împăratul grecilor), iar ţara condusă de acesta din urmă ca "Imperium Graecorum",

"Graecia", "Terra Graecorum" sau chiar "Imperium Constantinopolitanus".

Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat, cel puţin parţial, să reinterpreteze istoria romană în termeni diferiţi.

. Imperiul Bizantin poate fi definit ca un stat, iniţial, roman pe un substrat multietnic şi multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştin, elenistic şi şi-a încheiat istoria ca un stat greco-ortodox. Unii autori, îndeosebi greci (Nikolaos Svoronos, de exemplu), dar nu numai (Charles Diehl, Petre Năsturel), analizează Imperiul tardiv ca o naţiune elenică, aproape de înţelesul modern al acestui termen, şi văd în el matca Greciei moderne.

În secolele care au urmat cuceririlor arabe şi lombarde din secolul al VII-lea, natura multietnică a imperiului (dar nu multinaţională în sensul actual al cuvântului) a rămas prezentă, în timp ce regiunile lui litorale şi oraşele din Balcani şi din Asia Mică aveau o populaţie preponderent grecească. Minorităţile etnice, importante din punct de vedere numeric, erau uneori de altă religie (bogomili în Balcani, monofiziţi în Orient) şi trăiau, în special, în apropierea frontierelor, armenii fiind cei mai importanţi printre aceste minorităţi. În Balcani, o numeroasă populaţie de Traci romanizaţi, menţionată de Theofilactes şi de Simocattas în secolul al VI-lea constituie, după analiza istoricilor români (mai ales Theodor Capidan, A. D. Xenopol şi Nicolae Iorga), pandantul meridional al populaţiei de Daci romanizaţi din nordul fluviului şi strămoşii actualilor Aromâni. Tot în Balcani, o altă populaţie: Ilirii ne-

romanizaţi, stă la baza etnogenezei poporului albanez. La aceste populaţii autohtone, se adăugară popoare migratoare ca Slavii, începând cu secolul al VI-lea, sau proto-Bulgarii (un popor, iniţial, turcofon), începând cu secolul al VIII-lea.

Bizantinii se numeau pe ei înşişi Ρωμαίοι – Romaioi, prin care se deosebeau de vechii Έλληνες - Elini, care, în Evul mediu, însemna "greci antici păgâni". Unii istorici au vorbit de o conştiinţă naţională, ca cetăţeni ai "Ρωμανία" ("Romania", aşa cum se numea Imperiul Bizantin), dar se pare că mândria de a aparţine Imperiului era împărtăşită mai ales de intelectualii şi de militarii elenizaţi de la oraşe şi din zonele frontaliere, fiindcă, în provincie, răscoalele, uneori pe bază etnică (de exemplu, răscoala "Vlahilor" Asan, Deleanu şi Caloian, în Balcani (1181), încheiată în 1186, prin independenţa statului numit atunci Regnum Valachorum, pe care istoricii moderni îl numesc "Imperiul Româno-Bulgar" sau "Al doilea Imperiu Bulgar"), arată că populaţii întregi nu se simţeau nicidecum credincioase puterii bizantine. Acestă mândrie, mai ales elenică, este reflectată în literatură, în special în cântecele acritice, unde "ακρίτες–akrites", cetăţenii-soldaţi ai zonelor mărginaşe, de graniţă sunt slăviţi pentru luptele de apărare a ţării împotriva invadatorilor, unul dintre cele mai faimoase astfel de cântece fiind poemul epic Digenis Acritas.

Desfiinţarea oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a însemnat şi dispariţia societăţii bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să

se definească ca Ρωμαίοι (Romaioi, în turceşte, Rum), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naţionalismelor moderne şi cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (Elines, în turceşte,

Yunan), o identitate care s-a impus la începutul secolului al XX-lea şi în Grecia zilelor noastre, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric şi nu ca în trecut, ca un sinonim naţional.

Etapele istorice

Origini

Decretul lui Caracalla din 212, Constitutio Antoniniana, a extins cetăţenia romană şi la locuitorii din afara Italiei pentru toţi bărbaţii adulţi din întregul Imperiu Roman, ridicând, astfel, populaţia din provincii la un statut egal cu cel al Romei. Importanţa acestui decret este una mai degrabă istorică decât politică. A pus bazele integrării, astfel încât mecanismele juridice şi economice ale statului să poată fi aplicate de jur împrejurul zonei mediteraneene, aşa cum se întâmplase odinioară cu întreaga Italie. Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societăţile deja integrate cu Roma, aşa cum erau cea a Greciei, au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la depărtare, prea sărace sau doar prea diferite, aşa cum erau Brittania, Palestina sau Egiptul.

Divizarea imperiului a început cu instituţia tetrarhilor, la sfârşitul secolului al III-lea, prin reforma împăratului Diocleţian, ca o instituţie care să asigure un control mult mai eficient al întinsului imperiu. Reforma a divizat imperiul în două părţi, cu doi împăraţi domnind în Italia şi Grecia, fiecare fiind coîmpărat pentru celălalt. Această divizare a continuat până în secolul al IV-lea, când Constantin cel Mare a reuşit să devină singurul împărat al Imperiului Roman. Constantin a decis să găsească o nouă capitală imperială şi a ales Bizanţul pentru acest scop.

Constantin a redenumit oraşul Noua Romă, dar capitala a fost denumită popular Constantinopol (Κωνσταντινούπολις, Constantinoúpolis, adică Oraşul lui Constantin). Noua capitală a devenit centrul administrativ al imperiului. Constantin a fost, de asemenea, primul

împărat creştin. Deşi imperiul nu era încă bizantin pe vremea lui Constantin, creştinismul avea să devină una dintre caracteristicile definitorii ale Imperiului Bizantin, prin opoziţie cu păgânismul Imperiului Roman.

Un alt moment definitoriu al istoriei romane/bizantine a fost bătălia de la Adrianopol din 378. Înfrângerea de la Adrianopol şi moartea împăratului Valens este o dată posibilă pentru împărţirea lumilor în „antică” şi „medievală”. Imperiul Roman a fost împărţit, mai târziu, de succesorul lui Valens, Teodosiu I, care a unit Imperiul în 392. În 395 el a reîmpărţit imperiul între fiii săi, Arcadius, în est, şi Honorius, în vest. Din acest moment, se obişnuieşte identificarea celor două imperii sub nume diferite: "Imperiul Roman de Răsărit" şi "Imperiul Roman de Apus".

Istoria timpurie

"Imperiul Roman de Răsărit" a fost, în cea mai mare parte, scutit de dificultăţile celui din vest în secolele al III-lea şi al IV-lea, ("vezi şi Criza secolului al III-lea "), în parte datorită unui simplu fapt: civilizaţia urbană era mai dezvoltată în Occident, şi invadatorii erau mai atraşi de bogăţia Romei. De-a lungul secolului al V-lea, diverşi invadatori au cucerit partea de vest a imperiului, dar în răsărit au reuşit,, cel mult să obţină un tribut. Teodosius II a extins zidurile oraşului Constantinopol, transformând oraşul într-o fortăreaţa inexpugnabilă. împăratul Zenon a fost conducătorul părţii răsăritene a imperiului în momentul în care vestul s-a prăbuşit (476). Zenon a negociat cu goţii, reuşind să

îndepărteze pericolul unei invazii, lăsându-le însă controlul asupra jumătăţii de vest.

Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 550. Zonele colorate în verde indică cuceririle pe durata domniei Iustinian I

.

În secolul al VI-lea, au început conflictele cu Imperiul Persan, slavii şi avarii. Crizele teologice, precum chestiunea monofizismului, dominau, de asemenea, imperiul. Totuşi, Imperiul Roman de Răsărit nu şi-a uitat rădăcinile occidentale. În timpul împăratului Iustinian I şi a genialului său general Belisarius, imperiul a recucerit, temporar, unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii şi sudul Spaniei.

Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis, deşi este de notat că aceste legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită şi puţin înţeleasă

chiar şi de cei care scriseseră noul cod de legi. În timpul domniei lui Iustinian, a fost construită Catedrala Sfânta Sofia, în 537. Această catedrală avea să devină centrul vieţii religiose bizantine şi centrul creştinismului ortodox. Secolul al VI-lea a fost şi o perioadă de înflorire culturală, (deşi Iustinian a închis Universitatea din Atena), în care au creat artişti precum poetul epic Nonnus, poetul liric Paul Taciturnul, istoricul Procopius din Cezareea şi filosoful Ioan Philoponos.

Iustinian le-a lăsat urmaşilor o visterie goală, în plus aceştia nu au fost în stare să facă faţă atacurilor noilor valuri de invadatori. Lombarzii au invadat şi au cucerit cea

mai mare parte a Italiei, avarii şi, mai târziu, bulgarii au cucerit cea mai mare parte a Balcanilor iar la începutul secolului al VII-lea, perşii au invadat şi au cucerit Egiptul, Palestina, Siria şi Armenia. Perşii au fost învinşi şi teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de împăratul Heraclius cel Tânăr în 627. Dar apariţia neaşteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiţi la Islam, i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizaţi de eforturile uriaşe făcute în războaiele cu perşii. Arabii au cucerit toate provinciile sudice bizantine. Cea mai grea înfrângere a bizantinilor a fost la Yarmuk, în Siria. Heraclius şi guvernatorul militar al Siriei au răspuns

greoi noii ameninţări, astfel Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul şi Exarhatul Africa au fost încorporate definitiv în posesiunile musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea Cartaginei în 698. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria, în 640, cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, în 751, lăsându-le bizantinilor să controleze doar două regiuni restrânse în „tocul” şi în „vârful cizmei” italiene.

Epoca elenistică

Ceea ce a pierdut imperiul în întindere teritorială a câştigat în uniformitate. Heraclius a elenizat complet imperiul, prin impunerea limbii greceşti ca limbă oficială, terminând astfel cu tradiţiile latine şi romane în imperiu. Limba latină în guvernare, titlurile latineşti precum Augustus şi ideea că imperiul este unul cu Roma au fost rapid abandonate, permiţând imperiului să-şi câştige propria identitate. Mulţi istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanţului şi obişnuiesc să numească imperiul ca "Bizantin", în loc de "Roman de Răsărit", după această dată. Imperiul era, de asemenea, în mod clar

diferit din punct de vedere religios faţă de fostele teritorii imperiale din vestul Europei, deşi provinciile sudice bizantine practicau creştinismul monofizit, spre deosebire de cele nordice, ortodoxe. Cucerirea de către arabi a provinciilor sudice a făcut ortodoxia mai puternică în restul posesiunilor bizantine.

Constans II Bărbosul (641 - 668) a împărţit imperiul într-un sistem de provincii militare numite théme pentru a face faţă permanentelor atacuri, în condiţiile în care viaţa urbană a intrat în declin, iar populaţia Constantinopolului a început să crească, transformând capitala în cel mai mare oraş din lumea creştină. Încercările arabilor de a cuceri Constantinopolul au eşuat, în principal datorită superiorităţii navale bizantine, dar şi datorită monopolului deţinut asupra misterioasei arme incendiare focul grecesc, a zidurilor de apărare solide şi a priceperii unor împăraţi, precum Leon al III-lea Isauricul (717 - 741) sau Isaurienii (717 - 802). După respingerea atacurilor arabilor, imperiul a început să se refacă.

În ciuda faptului că imperiul a fost descris ca şubred de istoricul

Edward Gibbon, în secolul al XVIII-lea, Imperiul Bizantin ar putea să fie caracterizat mai corect ca o supraputere militară în Evul Mediu timpuriu, datorită cavaleriei grele (cataphract), folosirii clasei ţăranilor liberi ca bază de recrutare pentru cavalerie, formidabilului sistem de apărare în adâncime (sistemul themelor), folosirii subsidiilor pentru învrăjbirea inamicilor unii împotriva altora, dibăciei de a culege informaţii, dezvoltării sistemului de baze logistice aprovizionate cu convoaie tranportate de catâri, marinei sale (deseori insuficient finanţată), cât şi doctrinelor militare raţionale, care puneau accentul pe acţiunile secrete, efectul surpriză, manevre de învăluire şi deplasarea rapidă a unor forţe superioare numeric în momentul şi locul ales de comandanţii bizantini

După asediul din 717, în care arabii au suferit pierderi colosale, Califatul Abbasid nu a mai reprezentat niciodată o ameninţare serioasă pentru interiorul ţării. A fost nevoie de apariţia unei alte civilizaţii, cea a turcilor selgiucizi, pentru a alunga în mod definitiv forţele imperiale din Anatolia estică şi centrală.

Secolul al VIII-lea a fost dominat de controversa iconoclastă. Icoanele au fost interzise de împăratul Leon al III-lea Isauricul, provocând revolte ale iconofililor/iconodulilor pe întreg cuprinsul imperiului. Mulţumită eforturilor împărătesei Irina, în 787, a fost

convocat al doilea conciliu de la Niceea. Atunci s-a afirmat că icoanele pot fi venerate, dar nu şi idolatrizate. Irina a încercat şi o alianţă prin căsătorie cu Charlemagne al Francilor, care ar fi dus la unirea celor două imperii, dar planul ei a eşuat. Controversa

iconoclastă a reapărut la începutul secolului al IX-lea, dar a fost rezolvată odată pentru totdeauna în 843. Aceste controverse nu au ajutat, în nici un fel, la îmbunătăţirea relaţiilor cu biserica romano-catolică şi Sfântul Imperiu Roman

, care începeau să câştige tot mai multă putere.

Renaşterea macedoneană

Miniatură înfăţişându-l pe Vasile al II-lea, dintr-un manuscris din secolul al XI-lea.

După criza iconoclastă, Imperiul Bizantin a trecut printr-o nouă perioadă, una de înflorire, când familia domnitoare a fost o familie de origine macedoneană. În această perioadă, imperiul a rezistat presiunilor bisericii catolice pentru îndepărtarea Patriarhului Fotios I al Constantinopolelui, a obţinut controlul asupra Mării Adriatice, părţi din Italia şi asupra celei mai mari părţi a teritoriilor stăpânite de bulgari. Bulgarii au fost definitiv învinşi de Vasile II Bulgaroctonul, în 1014, imperiul reajungând la Dunăre. Imperiul a căpătat un nou aliat şi, câteodată, inamic - noul stat vareg din Kiev, de la care împăratul a primit o unitate de mercenari importantă, Garda Varegă.

În 1054, relaţiile dintre bisericile ortodoxă şi catolică au ajuns în faza crizei finale. Nu a existat niciodată o declaraţie formală de separare instituţională, iar aşa numita Marea Schismă (care a culminat cu excomunicarea reciprocă) a fost, de fapt, rezultatul a secole de îndepărtare graduală între cele două biserici. Din această separare s-au născut bisericile moderne Romano-Catolică şi Ortodoxă Răsăriteană.

La fel ca în cazul Imperiului Roman de Apus cu mult timp înainte, Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăţi generate de extinderea numărului marilor latifundii şi creşterea numerică a aristocraţiei agricole, care submina sistemul de apărare al themelor. Imperiul a trebuit

să facă faţă nu numai inamicilor mai vechi, Sfântul Imperiu Roman şi Califatul Abbasid, dar şi unora mai noi. Normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei lipse aparente de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă şi datorită atacurilor turcilor selgiucizi în Asia Mică, principala zonă de

recrutare a soldaţilor pentru armata imperială. După surprinzătoarea înfrângere a bizantinilor conduşi de împăratul Romanos IV Diogenes de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, în bătălia de la Manzikert, din 1071, cea mai mare parte a provinciei Asia Mică a fost pierdută.

În următorii zece ani, Imperiul a scăzut considerabil, fiind cuprins de revolte interne şi atacuri externe.

Dinastia Comnen şi sfârşitul Imperiului Bizantin

Secţiuni ale zidurilor Theodosiene din Constantinopol, aşa cum arată ele astăzi.

După înfrângerea de la Manzikert o refacere parţială a puterii imperiului a fost posibilă în timpul domniei împăraţilor din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei a fost Alexios Comnen, viaţa şi realizările lui fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în lucrarea Alexiad. Împăratul a început să refacă armata bazându-se pe

sistemul donaţiilor feudale (pronoia) şi a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Eforturile lui pentru formarea unei alianţe cu Occidentul s-au materializat în declanşarea primei Cruciade, care i-au permis să recapete controlul asupra Niceii. Următoarele cruciade au dovedit un caracter din ce în ce mai controversat. Deşi nepotul lui Alexios, Manuel I Comnen, a fost un prieten al cruciaţilor, nici una dintre părţi nu a putut uita excomunicarea reciprocă, iar bizantinii au început să devină din ce în ce mai suspicioşi cu privire la intenţiile cruciaţilor romano-catolici, care traversau neîncetat teritoriul imperial. Deşi cei trei împăraţi ai dinastiei Comnen ar fi putut alunga turcii depăşiţi numeric, nu a fost niciodată în interesul lor să facă aşa ceva, deoarece recucerirea Anatoliei ar fi însemnat împărţirea puterii imperiale într-o mai mare măsură cu aristocraţii latifundiari, ceea ce ar fi micşorat puterea centrală. Pe termen lung, ar fi salvat imperiul, dar recucerirea întregii Anatolii nu a fost în interesul familiei Comnen.

Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 1180

Germanii din Sfântul Imperiu Roman şi normanzii din Sicilia şi Italia au continuat să atace imperiul în secolele al XI-lea şi al XII-lea. Oraşele-stat italiene, cărora Alexios le acordase privilegii comerciale în Constantinopol, au devenit ţinta sentimentelor antioccidentale. Veneţienii erau cei mai puţini iubiţi, deşi corăbiile lor erau baza flotei bizantine. Turcii selgiucizi au rămas o ameninţare continuă, bizantinii conduşi de împăratul Manuel fiind înfrânţi în bătălia de la Myriokephalon, în 1176.

După moartea lui Manuel I, imperiul a reintrat în declin. La cinci ani de la

moartea sa, Isaac II Anghelos, un strănepot al lui Alexios I, a preluat tronul. Însă imperiul era prea slăbit: Regatul Maghiar ocupă Croaţia şi Dalmaţia, Serbia se declară independentă, iar în 1186, doi fraţi, Asan şi Petru, se răscoală împotriva imperiului şi creează Al Doilea Ţarat Bulgar. În Cipru, Isaac Comnen, strănepotul lui Ioan II, se declară, de asemenea, independent, iar în Orient, imperiul cade sub loviturile turcilor selgiucizi. Nici la Constantinopol situaţia nu era mai roz. În 1195, fratele lui Isaac II preia tronul. Însă Isaac cere ajutorul veneţienilor, care, mai întâi, îi înscăunează fiul, iar apoi cuceresc Constantinopolul.

Frederic Barbarossa a încercat să cucerească Imperiul Bizantin în timpul celei de-a treia Cruciade, dar efectul cel mai devastator l-a avut a patra Cruciadă. Deşi scopul declarat a acestei cruciade era cucerirea Egiptului, veneţienii au preluat controlul expediţiei şi, datorită influenţei lor, cruciaţii au cucerit Constantinopolul, în 1204. Unul din conducătorii cruciadei, Baldovin de Flandra, a fost numit împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, un regat feudal efemer, dar care a slăbit grav Imperiul Bizantin. În tot acest timp, Regatul Sârb a devenit din ce în ce mai puternic, reuşind să cucerească noi teritorii şi formând Imperiul Sârb în 1346.

Imperiul Latin, Imperiul de la Niceea, Imperiul Trapezuntului şi Despotatul Epirului. Graniţele desenate sunt aproximative.

După 1204, unele familii au reuşit să se refugieze în diferite părţi ale imperiului:Familia Comnen, care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit mai toată coasta Mării Negre din Anatolia; familia Ducas a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, care, în timp, va fi cucerit de sârbi, bizantini, influenţat de latini şi, în cele din urmă, ocupat de otomani; familia Lascaris a ajuns la Niceea, recuperând ce mai rămăsese din Asia Mică, şi, în 1261, a reocupat Imperiul Latin, redevenit Bizanţ. Însă noul imperiu, dând prea multă importanţă provinciilor europene, în condiţiile în care provinciile asiatice ar fi trebuit să fie principala preocupare, a pierdut, în timp, toate provinciile: cele asiatice în favoarea otomanilor, iar cele europene în favoarea sârbilor, bulgarilor şi cruciaţilor. Pentru o perioadă, imperiul a supravieţuit numai datorită faptului că musulmanii erau prea divizaţi pentru a organiza un atac cu sorţi de izbândă. Atunci însă când acest lucru s-a schimbat, Imperiul Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu excepţia unui număr de oraşe portuare.

Pe lângă coloniile din Creta, Naxos şi Eubeea, veneţienii au creat şi unele state latine, la început dependente de Imperiul Latin, precum Principatul de Ahaia sau Ducatul Atenei. Aceste state nu au fost recucerite de Imperiul Bizantin, chiar dacă a încercat de mai multe ori.

Bizantinii au cerut ajutorul occidentalilor, dar acest lucru a fost acordat numai în schimbul reunificării bisericilor. Reunificarea bisericilor a fost legiferată, dar simplii cetăţeni ortodocşi nu au fost de acord cu acceptarea romano-catolicismului. Au sosit în ajutor un număr de mercenari, dar multe puteri occidentale au preferat să lase Bizanţul să moară şi nu au făcut nimic să-i împiedice pe otomani să cucerească ultimele teritorii independente.

Constantinopolul a fost considerat, la început, un obiectiv prea greu de cucerit, dar, odată cu apariţia tunurilor, zidurile, care fuseseră scutul inexpugnabil al oraşului timp de 1000 de ani, nu au mai oferit o apărare corespunzătoare împotriva atacatorilor otomani. Sultanul Mehmed al II-lea a cucerit Constantinopolul în 29 mai 1453, după un asediu de două luni. Ultimul împărat bizantin, Constantin XI Paleolog, a fost ultima oară văzut în viaţă intrând în luptă alături de civilii care apărau meterezele oraşului. Mehmed al II-lea a cucerit, de asemenea, Despotatul Moreii, fostă colonie bizantină, în 1460 şi Imperiul din Trapezunt (1461).

Imperiul Bizantin în jurul anului 1400.

Mehmed şi moştenitorii lui au continuat să se considere adevăraţii moştenitori ai Imperiului Bizantin, până la dispariţia Imperiului Otoman de la inceputul secolului al XX-lea.

Între timp, rolul împăratului ca patron al bisericii ortodoxe a fost asumat de Marele Duce al Moscovei, Ivan al III-lea. Nepotul său, Ivan al IV-lea, a devenit primul ţar. Succesorii lor au acreditat ideea că Moscova era moştenitorea de drept a Romei şi Constantinopolului, ca A Treia Romă. Aceasta a fost o idee călăuzitoare în toată politica externă şi în acţiunile militare ale Imperiului Rus, până la dispariţia sa la începutul secolului al XX-lea.

Organizarea politică

Imperiul Bizantin s-a menţinut timp de unsprezece secole aproape numai graţie virtuţilor constituţiei sale imperiale şi ale administraţiei sale.[1]

Derivate din instituţiile latine, instituţiile bizantine au evoluat adaptându-se mereu unor noi condiţii. Primul mare stat care (asemenea Armeniei, înaintea lui) şi-a fondat existenţa politică pe principii creştine, Bizanţul a susţinut totdeauna ideea misiunii sale providenţiale: Imperiul este o emanaţie a voinţei divine iar împăratul este alesul lui Dumnezeu şi omologul său pe pământ; ca atare, puterea sa este (de drept) absolută, întrucât are un caracter divin.

Religia creştină a fost o componentă fundamentală

a Imperiului Roman de Răsărit. Numai sinteza culturii elenistice şi a religiei creştine cu structura statală romană a permis formarea acelui fenomen istoric care se numeşte Imperiul Bizantin.[2] Încă în sec. III Aurelian adusese din Siria idealul oriental al unei monarhii sacre şi instituise un fel de monoteism solar, religia lui Sol invictus, drept cult oficial al Imperiului.[3] Acest teism solar a fost religia casei lui Constantin şi a pregătit calea acceptării creştinismului. Sfântul Imperiu Roman, Sancta Respublica Romana, n-a fost creaţia lui Carol cel Mare, ci a lui Constantin şi Teodosiu. Odată cu sec. V el devine o adevărată teocraţie, iar împăratul, un fel de rege-sacerdot.

Împăratul

În sec. III, în timpul lui Diocleţian, care a dus până la ultimele consecinţe principiul absolutismului monarhic, cultul imperial făcuse din împărat un personaj sacru, adorat după riturile curţilor orientale.

Constantin, adept al cultului oriental al Soarelui, creştinat şi botezat în cultul arian abia în ultimele zile ale vieţii, a dat, în 313, "edictul din Milano". De fapt, Constantin doar cunoscuse şi aprobase, în 313, ordonanţa dată în Orient, la Nicomedia (azi Izmit, Turcia), de împăratul Licinius, în 312, care, la rândul ei, repeta edictul de toleranţă dat de Galerius (succesorul lui Diocleţian, în Occident) (311). Edictele de toleranţă a creştinilor, apoi adoptarea

creştinismului ca religie de stat (de către Teodosiu I, în 392), au fost măsuri dictate de raţiuni politice precise: în multitudinea eteroclită de popoare din Imperiu religia era un eficient factor unificator. La început, această religie fusese cea a zeului Soare; dar când majoritatea populaţiei din cele mai importante şi mai bogate regiuni - Asia Mică, Siria, Egiptul - trecuse la creştinism, era firesc ca această nouă religie să devină religie de stat, iar împăratul să fie, în acelaşi timp, şeful politic şi religios al Imperiului. Ca atare, reşedinţa sa va fi „Palatul Sacru”, când va deceda va fi înmormântat într-o biserică creştină, iar el şi împărăteasa vor fi declaraţi, uneori, sfinţi creştini, cum s-a întâmplat cu Constantin şi mama sa Elena.

Încoronarea împăratului era forma religioasă prin

care se consfinţea autoritatea sa de locţiitor pe pământ al lui Dumnezeu. Ca imperator roman, el rămâne legislator şi comandant suprem al armatei; ca basileu el este, asemenea monarhilor orientali, autocrat; iar în calitatea sa de şef al unui imperiu creştin, el este reprezentantul lui Dumnezeu, isapostolos (titlu cu care a fost învestit Constantin de Conciliul din Niceea), adică egal în rang cu apostolii. Juriştii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinţei împăratului. În conformitate cu această doctrină, orice jignire adusă împăratului era considerată un sacrilegiu; iar o răzvrătire împotriva autorităţii sale era pedepsită şi cu excomunicarea.

Scenă din viaţa lui Vasile I, cel care din condiţii umile a reuşit să ajungă împărat

În consecinţă, o lege care să reglementeze succesiunea la tron nu exista şi nici nu ar fi putut să existe, căci însăşi voinţa

Providenţei, necesară şi suficientă, o făcea absolut de prisos. Nici o familie regală în sânul căreia să fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau deveni împăraţi şi candidaţii de cea mai umilă condiţie socială. Împăraţii Iustin I şi Vasile I fuseseră simpli ţărani; Leon V şi Mihail II, scutieri; Phocas, simplu soldat; iar Leon Isaurianul, un modest meseriaş. Şi chiar dacă era vorba de un uzurpator printr-un act de violenţă, singura condiţie era ca un pretendent la tron să fie aclamat de Senat, de armată şi de populaţia Constantinopolului; în care caz, şi un uzurpator devenea "alesul lui Dumnezeu", căci voinţa divinităţii se exprima tocmai prin această alegere, prin aceste aclamaţii.

Din cei 109 împăraţi pe care i-a avut Bizanţul, numai 42 au sfârşit cu bine; 12 au fost forţaţi să abdice, 20 au murit de moarte violentă, 12 au fost întemniţaţi sau închişi într-o mănăstire, 3 au fost lăsaţi să

moară de foame, iar 18 au fost mutilaţi (după Louis Bréhier, 65 de împăraţi bizantini au fost detronaţi, dintre care 41 asasinaţi, 8 au căzut pe câmpul de luptă şi numai 39 au murit de moarte naturala

Împăratul putea să-şi asocieze la domnie pe unul din fiii săi, căruia îi dădea titlul de co-imperator şi succesor al său, încoronându-l cu coroana imperială, cum procedase Leon II, care îşi încoronase fiul (viitorul împărat Constantin V) când acesta avea vârsta de abia doi ani. Iar Ana Comnena scrie că, la câteva zile după ce s-a născut, "părinţii mei m-au onorat şi pe mine cu coroana şi diadema imperială".[4] Graţie acestui mecanism prin care se putea asigura o

continuitate a succesiunii, Bizanţul a avut timp de cinci secole (IV-IX) numai patru dinastii. Imperiul putea avea, concomitent, chiar şi cinci asociaţi la domnie: în sec. X, Roman II Lecapenos, care domnea împreună cu Constantin VII Porphyrogenetul, îi proclamă împăraţi pe trei din fiii săi (iar pe al patrulea, uzurpând autoritatea Bisericii în favorul puterii statului, îl numeşte patriarh al Constantinopolului). De notat însă că, totdeauna, predomina autoritatea

unui împărat principal. Şi o fiică, sau o soră, sau văduva unui împărat puteau să succeadă decedatului şi chiar să transmită dreptul la domnie soţilor lor. În sec. XI, împărăteasa Zoe, fiica lui Constantin VIII, după moartea tatălui ei, acordă coroana imperială fiecăruia din cei trei bărbaţi cu care se va căsători. În secolul VIII şi în secolul IX, după moartea părinţilor lor, două prinţese, Irena şi Theodora, au ocupat tronul Imperiului fără să se mai căsătorească.

Împăratul Ioan al VI-lea Canatacuzino, îmbrăcat în costum de ceremonie şi prezidând peste un sinod

Ceremonia învestiturii era primul act de recunoaştere oficială a noului împărat; consta în înălţarea celui ales pe scut (ţinut, într-o perioadă târzie, nu de soldaţi, ci de patriarh şi de înalţii demnitari ai Imperiului) - gest care amintea originea militară a instituţiei imperiale. Dar ceremonia esenţială, care punea în evidenţă şi proclama caracterul fundamental religios al autorităţii imperiale, era încoronarea religioasă: în catedrala Sf. Sofia, patriarhul Constantinopolului îi binecuvânta hlamida şi încălţările de purpură, însemnele demnităţii imperiale, îl miruia, îi punea pe cap coroana şi îi da sfânta cuminecătură.

Soţia împăratului era încoronată şi ea, dar în cadrul unei ceremonii care avea loc la Palat, în prezenţa patriarhului şi a înalţilor demnitari. Împărăteasa se bucura de cuvenitele onoruri: efigia sa figura pe monede, asista la ceremonii şi procesiuni (dar numai începând din sec. XI),

primea, alături de împărat, jurământul ierarhilor, al senatorilor şi guvernatorilor provinciilor; primea ambasadorii şi senatorii, ţinea şi ea o corespondenţă oficială. În calitate de regentă a fiului său minor, împărăteasa îşi exercita efectiv şi autocrat puterea. Începând din sec. X, din motive politice, căsătoriile cu prinţese străine sunt tot mai frecvente. Din aceleaşi motive sunt frecvente şi căsătoriile unor prinţese bizantine cu împăraţi, regi sau prinţi străini.

Cultul imperial a devenit în Bizanţ o adevărată religie: cu un sanctuar propriu, în „Palatul Sacru”, reşedinţa principală a împăraţilor bizantini, cuprinzând şi un ansamblu de capele şi oratorii, şi cu ceremonii având caracter de solemnităţi religioase. O

tăcere profundă, gesturi rituale, rugăciuni, aclamaţii ritmate, prosternare obligatorie, sărutarea mâinii şi încălţării împăratului, care nu călca decât pe un covor de purpură, mâna lui nu putea fi profanată prin contactul cu mâna unui muritor de rând, şi în faţa căruia cel primit în audienţă era condus şi susţinut de doi demnitari ai curţii. Ceremoniile de la Palat, codificate în tratate anumite, aveau aspectul unor liturghii, de slujbe religioase comportând veşminte somptuoase de diferite culori (variind după natura ceremoniei), mişcări şi gesturi solemne, muzică şi cântări, lumânări, cădelniţe, fum de tămâie, aclamaţii ritmate şi dialogate al căror text glorifica victoriile şi exalta măreţia cvasi-divină a împăratului: un ritual care a transmis

numeroase elemente liturghiei Bisericii ortodoxe. Biserica orientală a introdus în serviciul divin lumânările şi fumul de tămâie abia în sec. IV; iar veşmintele liturgice, imitând hlamida imperială, au fost introduse tot sub influenţa ceremoniilor de la Palat, în secolele V şi VI. Exista şi un calendar al sărbătorilor imperiale, analog calendarului religios, care însă nu se confundau cu sărbătorile stabilite de Biserică. Chiar sărbătorile religioase erau celebrate la Palat independent şi înainte de a fi sărbătorite în biserici. Audienţele imperiale, primirea ambasadorilor străini, procesiunile cu întreg cortegiul de înalţi demnitari, banchetele care se încheiau cu sărbătorile, funeraliile unui basileu, totul era de un fast impresionant, urmărind apoteozarea împăratului.

Monedă de bronz emisă de Iustinian, purtând efigia împăratului

Adoraţia imperială se referea şi la efigiile împăratului, la portretele, busturile şi statuile lui. În sec. XIV, printre icoanele sfinţilor purtate în procesiuni figura şi portretul basileului. Acesta avea şi o

semnificaţie juridică de autoritate: prezenţa portetului împăratului dădea valoare legală actelor publice care trebuiau îndeplinite în mod obligatoriu în faţa lor: prestări de jurăminte, decizii administrative, hotărâri ale tribunalelor.[5] Obligaţia de venerare a imaginilor împăratului impunea norme precise de reprezentare portretistică a persoanei sale sacre. Adeseori caracterul iconografiei imperiale, nimbul auriu, atitudinea maiestuoasă, figurile alegorice, cadrul triumfal, reprezentarea curţii imperiale cu fastul ei, simbolurile creştine, semnul crucii în primul rând, figurând în portretele împăratului şi în scenele solemne ale picturii de curte, sunt identice celor ale

iconografiei religioase. Şi în iconografie, Biserica orientală s-a inspirat din modelele fastului imperial.

Doctrina politică bizantină îl prezenta deci pe împărat ca pe o divinitate terestră; ca atare, prerogativele lui se extind şi în viaţa Bisericii. Dar funcţia cea mai importantă a împăratului era cea administrativă, legislativă şi judecătorească. Legislator şi judecător suprem, voinţa sa avea valoare de lege. În exercitarea acestei funcţii suveranul nu era limitat decât de o forţă: conştiinţa tradiţiei, a respectării tradiţiilor juridice, a dreptului roman.

Efectiv, începând chiar cu Constantin cel Mare împăratul guverna prin intermediul unui aparat politico-administrativ având competenţe precise. În cadrul acestuia, personajul cel mai important după împărat era praefectus praetori, care avea facultatea de a controla şi dispune în toate domeniile vieţii economice. Comanda supremă a armatei o avea împăratul, în subordinea căruia era (până la începutul sec. VII) un magister militum pentru trupele din Occident, şi un altul, pentru cele din Orient. Sub conducerea împăratului, patru miniştri conduceau politica internă şi externă. Poziţia preeminentă o deţinea magister officiorum, şeful protocolului, al relaţiilor externe, al poliţiei politice şi comandant al gărzii palatului. „Ministrul justiţiei”, quaestor sacri palatii, se ocupa de pregătirea legilor şi ordonanţelor imperiale; un „ministru de finanţe” (comes sacrarum largitionum) administra tributurile în bani şi regla îndatoririle Imperiului (plata soldei trupelor şi a salariilor funcţionarilor, vărsăminte externe pe baza acordurilor stipulate). Un al doilea „ministru de finanţe” (comes rerum privatarum) administra enormele venituri primite de împărat din bunurile şi fondurile imperiale, din care plătea trupele private ale împăratului, activitatea edilitară, jocurile oferite poporului, primirile ambasadorilor străini, întreţinerea personalului curţii, etc.;

fonduri imense, pentru că fiecare împărat era moştenitorul bunurilor private ale predecesorului său.[6]

O instituţie de mare importanţă era consistorium, consiliul imperial. Spre deosebire de vechiul consilium principis, acesta ţinea şedinţe regulat, iar membrii săi (comites) rămâneau aceiaşi, fiecare ocupându-se de un anumit fel de probleme bine precizate. Propunerile aduse în faţa consistorium-ului erau pregătite în prealabil de anumite comisii, care le studiau. Foarte curând aceste comisii s-au transformat în „Casa civilă”, în cancelaria personală a împăratului, numită cubiculum, pentru că lucra într-un cabinet privat (în latină cubiculum) din palatul imperial (membrii ei se numeau cubicularii). Cancelaria privată a devenit un organ mai important decât consistorum. Şedinţele consistorium-ului se ţineau de membrii săi, chiar şi de cei mai înalţi demnitari, stând în picioare (în latină consistere înseamnă „a sta în picioare”); căci împăratul pretindea veneraţie din partea tuturor.

Senatul

Senatul, în schimb, n-a avut niciodată autoritatea şi prestigiul celui din Roma; atribuţiile sale rămăseseră în principiu aceleaşi, dar cu puteri adesea limitate. Ca organ consultativ, Senatul (synkletos) pregătea proiectele de legi şi putea fi invitat de împărat să se pronunţe asupra unor probleme importante de stat; ca adunare politică, ratifica alegerea noului împărat de către armată şi popor; se ocupa şi de aprovizionarea capitalei, prezidat fiind în acest caz de prefect, şi de învăţământul public. În jurul anului 900 atribuţiile legislative şi administrative i-au fost abolite.

Numărul membrilor Senatului a fost în continuă creştere. Cum după fondarea noii capitale puţini senatori părăsiseră Roma, împăratul Constantin a numit peste 300 de senatori din răsăritul Imperiului;

succesorul său a ridicat numărul la 2 000. După răscoala Nika din 532, în care fuseseră amestecaţi şi senatori (cărora li s-au confiscat bunurile), Iustinian a reformat Senatul: toţi cei ce deţineau înalte demnităţi în stat au devenit automat membri, precum şi bogaţi proprietari funciari. În sec. XI au intrat în Senat şi negustori şi meşteşugari, încât în timpul domniei lui Alexios I numărul membrilor ordinului senatorial trecea de 10 000. Pensiile şi gratificaţiile le erau acordate o dată pe an. Împăraţii promiteau să ţină seama de hotărârile Senatului, dar această promisiune n-a fost respectată niciodată. Devenită în curând anacronică, această instituţie a supravieţuit totuşi până la sfârşitul Imperiului.

Organizarea administrativă

Statul bizantin se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind primul stat centralizat şi singurul până în sec. XIII.

Administraţia depindea direct de împărat, la fel ca justiţia, finanţele, armata şi Biserica. Toţi funcţionarii statului îi erau subordonaţi, întreaga activitate a Imperiului era propulsată de Palatul Sacru. Înalţii funcţionari civili şi militari erau distinşi de împărat cu titluri onorifice (care implicau şi anumite privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcţii şi precedându-le. În unele cazuri titlurile acordate nu comportau şi sarcini efective; chiar şi în acest caz titlul onorific dădea drept (cel puţin după sec. IX) la o pensie. Dar nici funcţiile efective nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat ad personam. Funcţiile erau retribuite cu salarii anuale şi cu cadouri din partea basileului, la anumite ocazii. Îndatorirea principală a oricărui funcţionar era să execute hotărârile împăratului sau să vegheze ca acestea să fie executate. Începând din sec. VI, în unele provincii înalţii demnitari deţineau în acelaşi timp şi autoritatea supremă civilă şi

cea militară. Aceasta era situaţia strategului, în sistemul themelor instaurat în sec. VII; sau a exarhului, locţiitor cu depline puteri al împăratului, după înfiinţarea (la sfârşitul sec. VI) a celor două exarhate, din Italia (cu sediul la Ravenna) şi Africa (la Cartagina).

În „Palatul Sacru” împăratul încredinţase guvernarea Imperiului unor înalţi funcţionari, un fel de „miniştri”, în frunte cu cei patru logotheţi. Primul era logothetul dromului (logothetes tou drómou), şeful poştei, devenit (din sec. IX) şeful poliţiei, ministru de interne şi totodată de externe; iar din sec. XII, cu titlu de „mare logothet”, şeful cancelariei imperiale (prim-ministru). Urmau: logothetul tezaurului (logothetes tou genikou), ministru de finanţe; logothetul militarilor, care se ocupa de administraţia armatei; în fine, „logothetul turmelor”, administratorul domeniilor, turmelor şi hergheliilor Imperiului. Alţi demnitari se ocupau de birourile administraţiei centrale (sacellarii), de patrimoniul personal al împăratului (sakelion), de administraţia financiară (chartularios), de manufacturi şi arsenale (eidikos). Comandantul-şef al armatei era Domesticul Scholelor, corpul gărzii personale a împăratului, al cărui titlu, din sec. XI, este Marele domestic (mégas doméstikos). Amiralul-prim al marinei era, până în sec. XII, Drongarul flotei (înlocuit apoi de megadux). Ceilalţi înalţi demnitari erau: protospatharios, care la ceremonii purta spada împăratului; protovestiarios, administratorul garderobei personale şi al tezaurului privat al împăratului; protostratorios, administratorul grajdurilor basileului; parakimomenos, şeful eunucilor, paznicul nocturn şi adeseori confidentul împăratului; eparchul, prefectul capitalei, în sarcina căruia rămânea alimentarea populaţiei, conducerea poliţiei, supravegherea asociaţiilor de meşteşugari, etc.

În mod cu totul deosebit erau favorizaţi, în viaţa Palatului, în administraţie şi în general în funcţii de conducere, eunucii. Foarte puţine asemenea funcţii le erau interzise, de pildă, cea de prefect al capitalei sau cea de strateg al unei theme. Mari comandanţi ai armatei bizantine (Narses, de exemplu) şi ai marinei au fost eunuci; mulţi logotheţi şi un număr de patriarhi ai Constantinopolului au fost de asemenea eunuci. Un eunuc nu putea aspira la coroana Imperiului şi, fireşte, n-avea nici cum să transmită drepturi ereditare. În realitate, folosirea eunucilor şi funcţiile de conducere care li se încredinţau a fost principala armă a Bizanţului împotriva tendinţei feudale de a concentra puterea în mâinile unei nobilimi ereditare, tendinţă care a cauzat atâtea tulburări în Occident.[7] Pe de altă parte, eunucii nu s-au dovedit niciodată a fi inferiori nici sub raport moral nici din punct de vedere intelectual colegilor lor necastraţi. Iar castrarea nu era socotită o ruşine; părinţii aparţinând familiilor celor mai nobile îşi mutilau copiii, ştiind că prin aceasta îi ajută să facă o carieră strălucită; şi chiar unii împăraţi au recurs la asemenea act. Niketas, fiul lui Mihail I, a fost castrat şi totuşi a ajuns patriarh al Constantinopolului. Romanos I şi-a castrat nu numai fiul nelegitim care apoi, ca Mare Şambelan, a condus Imperiul timp de câteva decenii, ci şi pe unul din fiii legitimi, devenit apoi patriarh: căci, în situaţii egale, eunucii aveau prioritatea. În clasele mijlocii mutilările erau mai rare; dar un medic castrat putea să-şi facă o clientelă mai mare, căci putea profesa şi pe lângă mănăstirile de călugăriţe şi în spitalele de femei.[8]

Toţi funcţionarii, de toate gradele, erau amovibili, numiţi sau revocaţi de împărat, căruia trebuiau să îi depună jurământul de credinţă. Această obligaţie era impusă şi patriarhului şi înalţilor prelaţi. Sistemul de recrutare a funcţionarilor, aproape neschimbat de-a lungul secolelor, era bazat pe un examen destul de greu; candidaţilor

li se cerea, nu atât o pregătire de specialitate, cât cunoştinţe generale de epistolografie, de retorică, de istorie, de literatură şi filosofie şi mai ales de drept. Pregătirea lor era asigurată de şcolile medii şi superioare, de stat sau particulare. În principiu, oricine avea acces la cariera administrativă; în practică însă, încă din sec. VI familiile de mari proprietari au acaparat şi funcţiile cele mai înalte; iar începând din sec. XII, posturile administrative înalte erau deţinute de prietenii împăraţilor sau de membrii familiilor lor.

Funcţiile puteau fi şi cumpărate. Iustinian a suprimat asemenea incorectitudini, dar succesorii lui n-au reuşit să le suprime. Pentru a le îngrădi, Leon VI a fixat un tarif în acest sens; venalitatea a devenit înfloritoare îndeosebi sub Paleologi. De altfel răul nici nu putea fi extirpat: incompetenţa devenise o normă, din moment ce o pregătire de specialitate nu li se cerea decât juriştilor, medicilor şi profesorilor.

Moştenirea şi importanţa Imperiului Bizantin

Se spune că istoria este scrisă de învingători, şi cel mai bun exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istorie: un imperiu urât de Europa Occidentală, aşa cum a fost arătat de jefuirea Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.

Secolul al XX-lea marchează o creştere semnificativă a interesului istoricilor pentru înţelegerea imperiului şi a impactului pe care l-a avut acesta asupra civilizaţiei europene. Contribuţiile la dezvoltarea culturii, ştiinţei şi vieţii sociale a Occidentului au fost recunoscute cu greu şi doar în ultima perioadă. Oraşul Constantinopol, numit pe drept cuvânt "Oraşul-Rege", a fost o metropolă cu o importanţa majoră în Evul Mediu, pe măsura importanţei pe care au avut-o

Roma şi Atena în antichitate. Cultura bizantină reprezintă, făra nici o îndoială, una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziţiei sale unice de continuatoare a valorilor Imperiului Roman, există tendinţa de a fi ignorată de clasicişti dar şi de medievaliştii occidentali. Şi totuşi, dezvoltarea culturilor vest-europene, slave şi islamice nu poate fi înţeleasă fără înţelegerea uriaşei influenţe bizantine. Studiul istoriei medievale nu se poate face fără înţelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod tradiţional, delimitat în timp de căderea Romei, în 476, şi căderea Constantinopolului, în 1453.

Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară şi puterea diplomatică au asigurat vestului Europei securitatea în faţa invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creştine vest-europene erau profund instabile şi incapabile să facă faţă unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perşilor, arabilor, turcilor selgiucizi şi, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.

În comerţ, Bizanţul a fost punctul terminus al Drumului Mătăsii. A fost cel mai important centru comercial pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru toată perioada Evului Mediu. Căderea Constantinopolului, în 1453, a închis ruta

terestră către Asia Mică şi a determinat ruinarea Drumului Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare a rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul care a dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb.

Bizanţul a fost calea prin care cunoştinţele antichităţii au fost transmise lumii islamice şi celei renascentiste. Renaşterea nu ar fi înflorit fără mulţimea de învăţaţi greci care au fugit în Vest după căderea imperiului şi fără preţioasele lor cunoştinţe. Influenţa teologică asupra Vestului, în special prin intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profundă.

Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creştinismul în Europa, chiar dacă se încearcă, uneori, să i se limiteze influenţa doar la lumea ortodoxă. Misionarii bizantini ortodocşi au creştinat diferitele popoare slave şi alte popoare din Europa răsăriteană. Influenţa bizantină se simte şi în religia milioanelor de creştini din Etiopia, Egipt şi din Georgia şi Armenia

Bizanţul ca entitate "mentală" a lăsat o adevărată moştenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de Imperiul otoman. Spaţiul acesta spiritual care i-a supravieţuit, în special în Europa de Sud-Est, a fost numit de către Nicolae Iorga "Bizanţ după Bizanţ".

Bizanţ după Bizanţ

Conceptul istoric introdus de Iorga Bizanţ după Bizanţ defineşte continuitatea unităţii spirituale, sub umbrela creştinismului ortodox, a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanţului (1453)

până în prima parte a secolului al XIX-lea. Domnitori români, precum Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, au contribuit decisiv la păstrarea unităţii spaţiului cultural bizantin, printr-un sprijin consistent şi constant de tip financiar,

politic şi cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol şi mânăstirilor de pe cuprinderea spaţiului Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim şi Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că naţionalitatea fiecăreia dintre popoarele sud-

Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-şi mărturisi credinţa ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană. Spaţiul

acesta al "Bizanţului după Bizanţ" este, însă, "colonizat" de imperialismul rus, începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Imperiul Ţarist, sub

doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate de profană în spaţiul balcanic, pentru controlul Strâmtorilor şi al spaţiului adiacent.

Teodosiu IFlavius Theodosius (11 ianuarie 347 - 17 ianuarie 395), cunoscut ca Teodosiu I

sau Teodosiu cel Mare, a fost împărat roman în perioada 379 -395.

Născut la Cuca în nord-vestul Hispaniei, fiul generalului Flavius Theodosius, Teodosiu îmbrăţişează cariera armelor (dux în Moesia Superior în 374), dar se retrage pe domeniile lui după execuţia tatălui său în 376. După moartea împăratului Valens la Adrianopol (378), Graţian îl proclamă coîmpărat (19 ianuarie 379), încredinţându-i guvernarea provinciilor orientale. Spirit energic şi autoritar, Teodosiu întreprinde o serie de măsuri vizând întărirea capacităţii de rezistenţă a imperiului (reforme în domeniul dreptului, fiscalităţii, finanţelor, acceptarea unui număr sporit de contingente „barbare” în armată).

În domeniul politicii religioase sprijină hotărât ortodoxismul niceean (devenit obligatoriu prin edictul de la Tesalonic (380), religia de stat obligatorie pentru toţi supuşii imperiului), îndepărtându-se de arianism care, în Conciliul ecumenic de la Constantinopol (381), este condamnat definitiv.

Lipsit de forţele necesare respingerii vizigoţilor pătrunşi în imperiu, încheie cu aceştia, în 382, un tratat (foedus) prin care îi stabileşte ca federaţi în dioceza Tracia, între Balcani şi Dunăre. După uzurparea lui Maximus şi moartea lui Graţian (383), Teodosiu încheie pacea cu Persia sasanidă (387), împărţind Armenia între cele două imperii, şi îl înfrânge pe uzurpator în

bătăliile de la Siscia şi Poetovio (388). În anul 387 locul Aeliei Flacilla este ocupat de Galla.

În urma asasinarii lui Valentinian II (392) şi proclamarea retorului Flavius Eugenius ca împărat în Occident, Teodosiu porneşte o nouă campanie, obţinând în bătălia de la Frigidius (septembrie 394) victoria asupra uzurpatorului. Imperiul Roman este astfel reunificat pentru ultima dată în istorie sub o singură autoritate. După moartea lui Teodosiu, la Mediolanum (17 ianuarie 395), Imperiul Roman este divizat între cei doi fii ai săi: Arcadius, sub regenţa lui Rufinus (Orient) şi Honorius, sub regenţa lui Stilicho (Occident).

Teodosiu, împreună cu soţia sa, Aelia Facillia, a avut trei copii:

Arcadius , împărat în est Honorius , împărat în vest Galla Placidia , împărăteasă în apus, d. 27 noiembrie 450.

Flavius Honorius

(384 - 423) a fost un împărat roman între 395 - 423. El era fiul lui Teodosiu I, fratele lui Arcadius şi a Gallei Placidia. a fost asociat la domnie din 394. Domnia i-a fost zgudiută de invaziile masive ale barbarilor în Imperiu, în special goţii (care au ocupat Roma în 409) şi provincile care îşi declarau independenţa. Cel mai important ministru al său a fost Flavius Stilicho, adevăratul împărat.

Flavius Julius Valens (328 – 9 august 378)

a fost împărat roman în est din 364 până la moartea sa.

Năcut la Cibalae (Pannonia), ca fiu al unui modest ofiţer, Valens optează pentru

cariera armelor, fiind numit, după urcarea pe tron a fratelui său mai vârstnic Valentinian I, coîmpărat cu sarcina de a guverna provinciile balcanice şi orientale. Este net inferior fratelui său din punct de vedere al calităţilor militare, politice şi administrative. În politica internă se remarcă prin represaliile împotriva cercurilor aristocraţiei senatoriale şi prin sprijinirea arianismului. După ce reprimă uzurparea lui Procopius (înalt demnitar înrudit cu Iulian Apostatul), proclamat împărat la Constantinopol (365-366), poartă un război la Dunarea de Jos (367-369), împotriva vizigoţilor care ameninţau provincile romane şi sprijiniseră pe uzurpator. Sub presiunea invaziei hune, Valens acceptă stabilirea vizigoţilor în sudul Dunării (376).

Jaful la care aceştia sunt supuşi de autorităţile imperiale locale declanşează o mare răscoală antiromană. în bătălia de la Adrianopol (9 august 378), prin care o angajează fără a mai

aştepta sosirea contingentelor din Occident, armata romană este înfrântă de vizigoţii lui Frithigern, sprijiniţi de contingente ostrogote, iar Valens îşi găseşte moartea pe câmpul de luptă.

Flavius Gratianus Augustus (18 Aprilie/23 Mai, 359 - 25 August, 383) cunoscut sub numele de Graţian a fost împărat în vest (375 - 383) şi în est (378 - 379).

Activitatea

Graţian era fiul împăratului Valentinian I şi al Marinei Severa, născut la Sirmium, Pannonia. El a fost botezat după numele bunicului său Graţian cel Bătrân. În 367 primeşte titlul de Augustus. În 375, la moartea lui Valentinian I, trupele din Panonnia l-au prolamat împărat pe fiul lui Gratian sub numele de Valentinian al II-lea. Graţian a rămas stăpânitor doar pe provinciile galice au rămas sub administraţia lui Graţian. În 378, la moartea unchiului său Valens în bătălia de la Adrianopol, Graţian a fost ales împărat.

Valens a refuzat să mai aştepte ajutorul lui Graţian şi a pornit singur împotriva goţilor; două treimi din armata romană a fost ucisă. În 379, a renunţat la tronul estic, înscăunându-l pe generalul Teodosiu I. Graţian şi Teodosiu i-au alungat pe goţi din Balcani în războiul gotic (376 - 382).

Creştin

Pe plan religios Graţian a fost creştin. El a fost împotriva păgânismului şi a arianismului. A distrus Altarul Victoriei din Casa Senatului.

Împăraţi bizantini v • d • m

Dinastia Constantină

Constantin I cel Mare · Calocareaus · Dalmatius · Hannibalianus · Constanţiu al II-lea · Constantius Gallus · Silvanus · Iulian Apostatul · Iovian

Dinastia Valentiniană

Valentinian I · Valens · Procopius · Marcellus · Graţian

Dinastia Teodosiană

Teodosiu I · Arcadius · Teodosiu al II-lea · Pulcheria · Marcian

Dinastia Leon I Tracul · Leon al II-lea · Zenon · Basiliskos · Leonitos I · Anastasiu I

Leonidă · Longin

Dinastia Iustiniană

Iustin I cel Mare · Iustinian I cel Mare · Teodora I · Hepatius · Iustin al II-lea · Tiberiu I Constantin · Mauriciu · Teodosiu · Tiberiu · Focas Tiranul

Dinastia Heracliană

Heraclius cel Tânăr · Constantin al III-lea · Heraklonas · Constans al II-lea Bărbosul · Grigore · Olimpius · Heraclius · Tiberius · Constantin al IV-lea · Mezezius · Iustinian al II-lea · Tiberiu · Leonitos al II-lea · Tiberiu al II-lea · Philippikos Bardanes · Anastasiu al II-lea · Teodosiu al III-lea

Dinastia Isauriană

Leon al III-lea Isauricul · Vasile Onomagulos · Constantin al V-lea Copronimul · Artabasdus · Nicefor · Leon al IV-lea Kazarul · Constantin al VI-lea · Irina Ateniana

Dinastia lui Nicefor

Nicefor I · Staurakios · Mihail I Rangabe · Theophilaktos · Leon al V-lea Armeanul · Symbatios

Dinastia Frigiană

Mihail II Amorianul · Toma Slavul · Theophil · Constantin · Mihail al III-lea Beţivul · Teodora a II-a

Dinastia macedoneană

Vasile I Macedoneanul · Constantin · Leon al VI-lea Filozoful · Alexandru · Constantin al VII-lea Porfirogenet · Romanos I Lecapenos · Cristian Lecapenos · Ştefan Lecapenos · Constantin Lecapenos · Romanos al II-lea Nobilul · Nicefor al II-lea Focas · Ioan I Tzimiskes · Vasile al II-lea Bulgaroctonul · Constantin al VIII-lea Porfirogenet · Zoe Porfirogenet · Romanos al III-lea Argyros · Mihail al IV-lea Paplagonianul · Mihail al V-lea Călăfătuitorul · Constantin al IX-lea Monomahul · George Maniaces · Teodora a III-a · Mihail al VI-lea Bringas

Dinastia Ducas

Isaac I Comnen · Constantin al X-lea Ducas · Mihail al VII-lea Ducas · Andronic Ducas · Eudokia Makremblitissa · Constantin Ducas I · Ioan Ducas · Constantin Ducas al II-lea · Romanos al IV-lea Diogenes · Nicefor al III-lea Botaneiates · Nicefor Bryennus · Nicefor Baslacius · Nicefor Melissenus

Dinastia Comnen

Alexios I Comnen · Constantin Ducas al II-lea · Ioan al II-lea Comnen · Alexios Comnen · Manuel I Comnen · Alexios al II-lea Comnen · Andronic I Comnen · Ioan Comnen · Isaac Comnen Uzurpatorul

Dinastia Anghelos

Isaac al II-lea Anghelos · Alexios al III-lea Anghelos · Alexios al IV-lea Anghelos · Isaac al II-lea Anghelos · Nicolae Kanabos · Alexios al V-lea Ducas

Galla Placidia Aelia - (cca 390, sau 392- 450), împărăteasă romană. Fiica lui Theodosius I, sora lui Arcadius şi a lui Honorius. Placidia este capturată de vizigoţi la Roma (410) şi căsătorită cu regele vizigot Ataulf (414). După moartea acestuia se reîntoarce în Italia (416), devenind soţia generalului Constantius (417), proclamat în 421 împărat. Refugiată în 423, după moartea lui Honorius, la Constantinopol, revine doi ani mai târziu cu sprijinul lui Theodosius II

şi ocupă pentru fiul ei minor Valentinian III , tronul Imperiului Roman de apus, exrcitând până la moarte un anumit rol în viaţa politică şi religioasă a statului.

Flavius Arcadius

(cca. 377 – 1 mai 408) a fost împărat al Imperiului Roman de Răsărit (395-408).

Arcadius a fost cel mai mare fiu al lui Teodosiu I şi al Aelia Flaccilla, frate mai mare al lui Honorius şi al Gallei Placidia,

care va deveni împărat al Imperiului Roman de Apus. Proclamat augustus de către tatăl său în ianuarie 383, Arcadius se dovedeşte un caracter slab, influenţabil. Întreaga sa domnie s-a desfăşurat sub tutela camarilei curţii din Constantinopol, dominată rând pe rând de Rufinus, praefectus praetorii Orientis (m. 395), de eunucul Eutropius – praepositus sacri cubiculi, de prefectul pretoriului

Anthemius (din 405), precum şi de Eudoxia, soţia sa (m. 404).

În timpul domniei lui Arcadius, imperiul respinge primele atacuri ale hunilor la hotare şi se eliberează de prezenţa vizigoţilor. Tot în timpul domniei lui Arcadius se manifestă o puternică reacţie antigermanică în stat.

Arcadius a avut, cu soţia sa Aelia Eudoxia, doi copii:

Teodosie II Pulcheria

Imperiul Roman de ApusImperiul Roman de Apus se referă la jumătatea de vest a Imperiului Roman, de la diviziunea lui Diocleţian din 285; cealaltă jumătate a Imperiului Roman a

fost Imperiul Roman de Răsărit, astăzi cunoscut ca Imperiul Bizantin.

Roma încetat să mai fie capitală de la data împărţirii. În 286, capitala Imperiului Roman de Apus a devenit Mediolanum (modernul Milano). În 402, capitala a fost din nou mutată, de această dată la Ravenna.

Imperiul de Apus a existat intermitent în mai multe perioade între secolele al III-lea şi al V-lea, după

tetrarhia lui Diocleţian şi reunificările asociate lui Constantin cel Mare şi Iulian Apostatul (324-363). Teodosiu I (379-395) a fost ultimul împărat roman care a domnit peste un Imperiu Roman unificat. După moartea sa în 395, Imperiul Roman a fost divizat. Imperiul Roman de Apus s-a încheiat oficial cu abdicarea lui

Romulus Augustus sub presiunea lui Odoacru la data de 4 septembrie 476 şi neoficial cu moartea lui Julius Nepos în 480.

În ciuda unei scurte perioade de recucerire a sa de către Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Roman de Apus nu se va mai ridica din nou. Odată ce Imperiul Roman de Apus s-a

prăbuşit, o nouă eră a început în istoria Europei de Vest: Evul Mediu şi mai ales Epoca întunecată.

Istoric

Naşterea Imperiului

Pe măsură ce Republica Romană s-a extins, aceasta a ajuns la un punct în care guvernul central din Roma nu a mai putut conduce eficient provinciile îndepărtate. Comunicaţiile şi transporturile erau problematice în special, având în vedere marea extindere a Imperiului. Ştiri despre invazii, revolte, calamităţi naturale sau izbucnirea unor epidemii erau purtate de către nave sau curieri

călare, deseori necesitând mult timp pentru a ajunge la Roma, precum şi pentru ca ordinele de la Roma să fie puse în aplicare în provincia de origine. Din acest motiv, guvernatorii provinciilor aveau comanda de facto în numele Republicii Romane.

Înainte de stabilirea Imperiului, teritoriile din Republica Romană fuseseră împărţite între membrii celui de-al doilea triumvirat, compus din Octavian, Marc Antoniu, şi Marcus Aemilius Lepidus. Antoniu a primit provinciile din est: Achaea, Macedonia şi Epir (aproximativ Grecia de astăzi), Bithynia, Pontus şi Asia (aproximativ Turcia din

zilele noastre), Siria, Cipru şi Cyrenaica. Aceste teritorii fuseseră cucerite înainte de către Alexandru cel Mare; astfel, o mare parte a aristocraţiei era de origine greacă. Întreaga regiune, în special marile oraşe, fuseseră în majoritate asimilate în cultura greacă, greaca deseori servind drept lingua franca.

Republica Romană înaintea cuceririlor lui Octavian

Octavian, pe de altă parte, a obţinut provinciile romane din vest: Italia (Italia modernă), Gallia (Franţa actuală), Gallia Belgica (părţi din Belgia, Olanda şi Luxemburg de astăzi) şi Hispania (Spania şi Portugalia din zilele noastre). Aceste pământuri includeau, de asemenea, colonii greceşti şi cartagineze în zonele de coastă, deşi triburi celtice,

cum ar fi gallii şi celtiberii, predominau din puct de vedere cultural.

Lepidus a primit mica provincie Africa (aproximativ Tunisia modernă). Octavian a luat în curând Africa de la Lepidus, adăugând între timp colonia greacă a Siciliei (Sicilia actuală) posesiunilor sale.

După înfrângerea lui Marc Antoniu, victoriosul Octavian controla un Imperiu Roman unit. Deşi în Imperiul Roman existau multe culturi distincte, adeseori s-a afirmat că toate acestea au suferit o romanizare treptată. Cu toate că predominanta cultură greacă din est şi cea latină din vest au funcţionat eficient ca un ansamblu integrat, evoluţiile politice şi militare vor realinia în ultimă instanţă Imperiul de-a lungul acestor linii culturale şi lingvistice

.

Rebeliuni, răscoale şi consecinţe politice

Rebeliuni şi răscoale minore au fost evenimente destul de comune în întreg Imperiul. Triburi sau oraşe cucerite se vor revolta, iar legiunile vor fi detaşate pentru a zdrobi rebeliunile. Deşi acest proces era simplu în timp de pace, putea fi considerabil mai complicat în timp de război, ca de exemplu în Marea revoltă evreiască.

Într-o campanie militară de anvergură, legiunile, sub generali cum ar fi Vespasian, erau mult mai

numeroase. Pentru a asigura loialitatea unui comandant, un împărat pragmatic putea ţine unii membri ai familiei generalului ca ostatici. În acest scop, Nero i-a ţinut captivi în mod eficient pe Domiţian şi Quintus Petillius Cerialis, guvernatorul Ostiei, care erau fratele mai mic, respectiv cumnatul lui Vespasian. Domnia lui Nero s-a încheiat doar cu revolta Gărzii Pretoriene, care fusese mituită în numele lui Galba. Garda Pretoriană, o figurativă

„sabie a lui Damocles”, era adesea percepută ca fiind de loialitate dubioasă. Urmând exemplul acesteia, legiunile de la graniţe au participat din ce în ce mai mult la războaie civile.

Principalul inamic în vest era reprezentat de triburile germanice din spatele râurilor Rin şi Dunăre. Augustus încercase să le cucerească, dar în cele din urmă s-a retras după înfrângerea de la Teutoburg.

Imperiul Part, vechiul rival al Romei, la apogeul expansiunii sale, cca. 60 d.Hr.

Parţia, în est, pe de altă parte, se afla la prea mare distanţă şi era prea puternică pentru a fi cucerită. Orice invazie partă era înfruntată şi de obicei învinsă şi în mod similar parţii respingeau orice invazie romană, creând o situaţie de impas.

Controlul frontierei de vest a Romei era destul de uşor, pentru că se găsea relativ aproape, dar controlul ambelor frontiere în acelaşi timp pe vreme de război era dificil. În cazul în care împăratul se afla aproape de frontiera de est, erau şanse mari ca un general ambiţios să se revolte în vest şi vice-versa, făcând astfel Imperiul vulnerabil din două părţi. Acest oportunism pe vreme de război a afectat mulţi împăraţi legitimi şi într-adevăr a pavat drumul spre putere pentru mai mulţi viitori împăraţi.

Stagnare economică în vest

Roma şi Peninsula Italică au început să sufere o încetinire economică pe măsură ce industriile şi banii au început să se deplaseze spre exterior. Până la începutul secolului al II-lea, stagnarea economică din Italia s-a reflectat prin împăraţii născuţi în provincii, cum ar fi Traian şi Hadrian. Problemele economice a crescut în forţă şi frecvenţă.

Criza din secolul al III-lea

Imperiul Roman în 268

Începând cu 18 martie 235, de la asasinarea împăratului Alexandru Severus, Imperiul Roman s-a scufundat într-o perioadă de 50 de ani de război civil, cunoscut azi drept Criza din secolul al III-lea. Naşterea dinstiei belicoase sasanide în Parţia a reprezentat o ameninţare majoră pentru Roma în est. Demonstrând pericolul crescut, împăratul Valerian a fost capturat de Shapur I în 259. Cel mai mare fiu al lui şi moştenitor-aparent, Gallienus, a reuşit să obţină domnia şi a pornit lupta pe frontiera de est. Fiul lui Gallienus, Saloninus şi prefectul pretorian Silvanus îşi aveau reşedinţa în Colonia Agrippina (modernul Köln) pentru a consolida loialitatea legiunilor locale. Totuşi, Marcus Cassianius Latinius Postumus, guvernatorul local al provinciilor germane, s-a răzvrătit; asaltul lui asupra Coloniei Agrippina a dus la moartea lui Saloninus şi a prefectului. În confuzia care a urmat, un stat independent, cunoscut ca Imperiul Gallic, a apărut.

Capitala acestuia era Augusta Treverorum (Trierul de astăzi) şi şi-a extins rapid controlul asupra provinciilor germane şi gallice şi peste toată Hispania şi Britannia. Avea propriul senat iar o listă parţială a consulilor săi încă mai supravieţuieşte. A menţinut religia romană, limba şi cultura şi a fost mult mai preocupat cu lupta împotriva triburilor germanice decât împotriva altor romani. Cu toate acestea, în timpul domniei lui Claudius Gothicus

(268-270), mari teritorii ale Imperiului Gallic au fost restaurate conducerii romane.

În aproximativ acelaşi timp, provinciile de est au fost integrate în Imperiul Palmyrei sau Imperiul Palmyrez, sub conducerea reginei Zenobia.

În 272, împăratul Aurelian a reuşit în sfârşit să supună Palmyra şi să revendice teritoriul acesteia în numele Imperiului. Cu estul asigurat, el şi-a întors atenţia înspre vest, ocupând Imperiul Gallic un an mai târziu. Datorită unei înţelegeri secrete dintre Aurelian şi împăratul gallic Tetricus I şi fiul său Tetricus al II-lea, armata gallică a fost învinsă rapid. În schimb, Aurelian le-a cruţat vieţile şi le-a oferit celor doi foşti rebeli poziţii importante în Italia.

Tetrarhia

Sculptură reprezentând tetrarhia romană

Frontierele externe au fost în cea mai mare parte liniştite pentru restul Crizei din secolul al III-lea, deşi între moartea lui Aurelian din 275 şi accederea la domnie a lui Diocleţian zece ani mai târziu cel puţin opt împăraţi sau succesori la tron au fost ucişi, mulţi asasinaţi de către propriile trupe.

Sub Diocleţian, diviziunea politică a Imperiului Roman a început. În 286, prin crearea tetrarhiei, i-a oferit partea de vest lui Maximian ca august şi l-a numit pe Constantius Chlorus drept subordonat al său (cezar). Acest sistem a separat efectiv imperiul în patru părţi şi a creat capitale

distincte în afară de Roma ca un mod de a evita neliniştea civililor care marcase secolul al III-lea. În vest, capitalele au fost Mediolanumul lui Maximian (azi Milano) şi Trierul lui Constantius. La 1 mai 305, cei doi vechi Auguşti s-au retras şi au fost înlocuiţi de Cezarii lor respectivi.

Note1. ̂ Taagepera, Rein (1979). "Size and Duration of Empires: Growth-Decline Curves,

600 B.C. to 600 A.D". Social Science History 3 (3/4): 125.